Profitразделитель ссылочного текста №_11-12_2022 (303), noiembrie-decembrie 2022

România şi Moldova - evoluţii moderne ale bancnotelor

Alexandru M. TĂNASE şi Mihai RĂDOI | Bancnote & Evoluţie

Marele scriitor irlandez Oscar Wilde este citat adeseori pentru o maximă referitoare la bani, poate chiar mai des decât pentru propriile sale creaţii. Acesta a spus: „Când eram tânăr credeam că banii sunt cel mai important lucru în viaţă. Acum, când sunt bătrân, ştiu sigur: Aşa este!”. În afară de libertatea de a lua decizii în viaţă, banii oferă posesorului posibilitatea unui trai decent şi siguranţa zilei de mâine. Importanţa banilor pentru populaţie, atât în România, cât şi în Republica Moldova (Moldova în acest articol), nu poate fi subliniată mai mult. Cu bune şi rele, românii s-au ataşat emoţional de propria monedă, deşi s-ar putea ca aceasta să fie abandonată în favoarea monedei euro (pe termen mediu sau probabil chiar lung). Pentru moldoveni, leul moldovenesc va fi moneda de referinţă pe termen lung, iar legăturile cu organismele financiare internaţionale, pe care ţara le are, şi schimbările politice recente îi vor şlefui destinul în mod favorabil.

În România, anul 2022 va marca 70 de ani de la marea stabilizare monetară din 1952, un eveniment care cel mai probabil nu va fi amintit de mass media românească. Cel de-al Doilea Război Mondial lăsase urme grele în România, nu doar din punct de vedere al pierderilor umane, ci şi din punct de vedere al echilibrelor macroeconomice. Ulterior, a urmat o secetă teribilă, de care bătrânii noştri încă îşi mai aduc aminte ca de un vis urât, care a agravat şi mai mult o situaţie deja precară. Schimbarea regimului politic (30 decembrie 1947) şi mai apoi naţionalizarea principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948) au adus la putere Guverne noi, controlate de fosta Uniune Sovietică (URSS), care nu reuşeau însă să controleze derapajul economiei româneşti. Într-un asemenea context, moneda românească - leul- a avut o soartă dificilă într-o bună parte a ultimelor şapte decenii. Istoria monedelor sale divizionare metalice este, de asemenea, foarte interesantă şi merită o analiză distinctă.

Marea stabilizare şi recertificarea

Prima mare stabilizare monetară din 1947 s-a produs într-un moment în care inflaţia era galopantă şi încrederea populaţiei în leu se erodase substanţial. Emisiunea bancnotelor cu denominări mari (1.000.000 şi 5.000.000 lei) prevestea că moneda se afla în dificultate.

Stabilizările din anii 1947 şi 1952 au avut efecte puternice psihologice asupra populaţiei. Impactul emoţional a fost major şi a revenit uşor în conştiinţa publicului în perioada de tranziţie a României de la sistemul socialist la economia de piaţă, după evenimentele din decembrie 1989. Evoluţia cursului leului şi noile emisiuni de bancnote cu largi denominări (1.000.000 lei) au rămas până în zilele noastre în conştiinţa publicului. În mediul rural, în prezent, românii încă mai vorbesc în milioane de lei vechi.

Ambele stabilizări, menţionate mai sus, nu au fost simple schimbări de monede. Autorităţile române din acele vremuri au intenţionat în mod explicit să redistribuie o parte din avuţia naţională prin limitarea sumelor de bani admise la „preschimbare”, precum şi prin cursurile de schimb, la care monedele vechi erau cumpărate contra semnelor bancare noi. Principiul de bază folosit în ambele stabilizări a fost că cei care deţineau sume importante de bani să nu le poată schimba în noile monede decât în condiţii limitate. În perioada 15 august - 31 decembrie 1947, circulaţia monetară s-a redus dramatic la 24,3 mlrd. lei noi. În mod similar masa monetară, care sporise iarăşi substanţial de la 26 mlrd. lei la sfârşitul anului 1947 la 54 mlrd. lei în decembrie 1951, a fost redusă dramatic şi la cea de-a doua stabilizare din ianuarie 1952. Ultimul Guvernator al Băncii Naţionale a României (BNR) a cărui semnătură apare pe banii românilor înainte de 1989 a fost A. Vijoli, acuzat ulterior de „sabotare a economiei naţionale”, dar fără a fi găsit vinovat. Astfel a început epopeea banilor româneşti în ultimele şapte decenii. Schimbările politice majore ulterioare au lăsat amprenta asupra bancnotelor puse în circulaţie de BNR, aceasta fiind însă şi o instituţie supusă marilor schimbări după anul 1947 şi încă odată după 1989.

Această serie de bancnote (Fig. 1, sus) a fost introdusă în ianuarie 1952 şi a rămas în circulaţie până la 16 aprilie 1970. În anul 1966, în circulaţie a fost pusă o nouă serie de bancnote pentru a reflecta schimbarea denumirii de ţară din Republica Populară Română în Republica Socialistă România. O scurtă selecţie a acestei noi serii este prezentată, de asemenea, în Fig. 1, în partea de jos. Diferenţele dintre cele două serii de bancnote sunt multiple, începând cu însăşi denumirea băncii centrale emitente. Pe frontispiciul bancnotelor inscripţia „Banca Republicii Populare Române. Banca de Stat” a devenit „Banca Naţională a Republicii Socialiste România”. De asemenea, au fost schimbate stema ţării (fiind adăugată o stea pe stemă) şi denumirea acesteia. În ambele cazuri, bancnotele emise în 1952, precum şi cele din 1966, nu au mai purtat semnăturile Guvernatorului BNR şi a Casierului Central, aşa cum a fost tradiţia românească de aproape 100 de ani, până la emiterea acestor ultime două serii, iar peisagistica din imaginile de pe aversul şi reversul bancnotelor a devenit din ce în ce mai proletcultistă (cariere de piatră, porturi, recoltări a unor lanuri de grâu etc.).

Acestea au fost însă mai mult schimbări de formă, design şi de tematică/cromatică utilizată. Mai importante au fost însă schimbările de fond. Bancnotele din 1966 reprezentau deja o economie care făcuse eforturi să şteargă urmele războiului. Conducerea ţării a fost schimbată în martie 1965. Puterea de cumpărare a banilor se consolidase, iar inflaţia era ţinută sub control prin orice fel de mijloace, în special, prin cele administrative. Spre surprinderea comunităţii internaţionale, autorităţile române au decis să adere la Fondul Monetar Internaţional (FMI) şi Grupul Băncii Mondiale. Statutul FMI a fost semnat la Washington DC pe 15 decembrie 1972. Această aderare a fost o realizare extraordinară (doar fosta RSF Iugoslavia mai era membru fondator la FMI), iar apartenenţa la aceste instituţii internaţionale de prestigiu i-a conferit leului românesc un suport financiar solid în cadrul eforturilor care erau întreprinse pentru ca acesta să devină o monedă de încredere. Astfel, împrumuturile acordate, proiectele implementate şi asistenţa tehnică acordată României de către ambele instituţii au oferit un suport favorabil consolidării leului. Cursul oficial şi cel comercial al leului erau însă supraevaluate pentru tranzacţiile externe ale ţării din motive politice. Un sistem complex de diferenţe de curs era planificat şi monitorizat în permanenţă de Ministerul Finanţelor, dar FMI nu le accepta şi ca atare erau raportate la „Erori şi omisiuni”. Statul avea un rol intervenţionist, iar în anul 1974 convertibilitatea leului a fost declarată ca obiectiv de politică economică. Bineînţeles că acest obiectiv nu s-a realizat. În 1980, s-a introdus „cursul comercial unic”, dar deprecierea leului a continuat.

Banii româneşti în tranziţia la economia de piaţă

După evenimentele din decembrie 1989, regimul valutar în România a fost relaxat şi se urmărea în mod explicit convertibilitatea leului. La 1 februarie 1990, cursul leului, atât cel comercial, cât şi cel necomercial, a fost unificat la nivelul de 21,00 lei/USD (de la 8,74 lei/USD pentru cursul necomercial şi 14,23 lei/USD pentru cel comercial). Dar acest nou nivel al cursului de schimb al leului nu era însă cursul de echilibru, astfel au urmat multe alte devalorizări.

Ulterior, a început procesul de liberalizare a preţurilor, iar sistemul bancar a fost restructurat în banca centrală (BNR) şi bănci comerciale (de stat şi/sau private). De asemenea, au început primele privatizări în economie. Schimbările dramatice ale leului aveau însă să continue. Leul nu putea să scape de coşmarul cursurilor paralele de pe piaţă. Între timp s-a procedat şi la o „confiscare a valutei”, când toţi deţinătorii de valută au fost obligaţi să o schimbe în lei la băncile comerciale, la cursurile supraevaluate din anul 1991. În ciuda multor deprecieri, cursul de schimb nu s-a stabilizat, iar încrederea populaţiei în noile bancnote emise de BNR în 1991 s-a redus constant. De fapt, unele din aceste noi semne băneşti au fost retrase în anul 1992, când a fost emisă o nouă serie de bancnote cu denominări din ce în ce mai mari. S-a ajuns repede la bancnota de 10.000 lei cu N. Iorga pe avers tipărită în 1994.Au început să fie folosite simbolurile culturale de pe revers (sculptură de Brâncuşi, mănăstirea Putna etc.) şi au fost adăugate semnăturile Guvernatorului BNR şi Casierului Central.

Factorul fundamental care trebuia să îi confere leului suportul de care avea nevoie (creşterea economică şi asigurarea echilibrelor macroeconomice) lipsea însă. Acest lucru a condus la situaţia când trebuiau făcute emisiuni noi de bancnote, în 1992 şi 1996, iar în 1999 s-a efectuat prima emisiune de bancnote româneşti confecţionate din polimeri. Suportul de hârtie a fost abandonat spre dezamăgirea multor români care au avut atunci şi încă mai au în prezent o aversiune faţă de monedele de plastic. Seria de bancnote tipărită în 1999 începea cu cea mai mică bancnotă de 2.000 lei şi se termina cu bancnota de 1.000.000 lei cu I. L. Caragiale pe avers. Acest lucru nu prevestea nimic bun pentru soarta leului. Aceste activităţi au şubrezit din nou încrederea populaţiei, iar finalul este bine cunoscut - redenominarea de la 1 iulie 2005. De la 14,44 lei/USD la finale anului 1989, cursul leului ajunsese deja la 29.100 lei/USD la finele anului 2004. Un nou termen a fost inventat (redenominarea) pentru a se evita pe cât posibil o paralelă nefavorabilă şi/sau alarmantă cu stabilizarea din 1952.

Redenominarea de la 1 iulie 2005

Cursul leului în primii 15 ani ai acestui secol nu era sustenabil, iar sistemul de contabilitate era sufocat de numere foarte mari, care nu puteau fi înregistrate/urmărite cu ajutorul sistemelor IT de atunci. Circulaţia sumelor cash era greoaie şi cel mai important încrederea populaţiei era din ce în ce mai scăzută. În această situaţie, pe 1 iulie 2005, BNR a luat o decizie corectă de a redenomina moneda prin trecerea de la leul vechi la leul nou (leul greu). O bancnota de 10.000 lei vechi a fost schimbată pe una nouă de 1 leu (vezi Fig. 3).


Autoritatea monetară nu intenţiona să facă o nouă stabilizare, iar în schimbarea banilor nu au fost puse nici un fel de restricţii. De fapt, o perioadă de şase luni vechile bancnote au circulat în paralel cu cele noi. Se poate spune că această acţiune a BNR a facilitat sistemul de contabilitate şi calculul indicatorilor statistici. În acelaşi timp, s-a uşurat folosirea maşinilor de livrat cash (ATM-uri) aduse de bănci în ţară după 1989, întrucât noile monede aveau aceleaşi dimensiuni cu cele ale monedei euro. Întreaga acţiune a fost prezentată ca un pas în direcţia bună în ceea ce priveşte trecerea la euro, un obiectiv pentru care termenul final a fost schimbat de multe ori din cauza monedei euro ca atare, dar şi a României. Impactul psihologic al denominării a fost semnificativ, ceea ce demonstrează importanţa banilor în gândirea şi comportamentul oamenilor de rând.


În toată această perioadă, atribuţia principală a BNR a fost aceea de control asupra inflaţiei. Retrospectiv vorbind, se poate spune că banca centrală s-a achitat satisfăcător cu principala sa sarcină statutară. În acelaşi timp, aceasta a avut grijă să menţină şi un echilibru adecvat între inflaţie şi dobânzi, astfel încât dobânzile să acopere cel puţin inflaţia. În rezultat, s-a format un curs de schimb al leului, care a fost relativ constant după denominarea prezentată mai sus. În anii de început ai tranziţiei, BNR a trebuit într-adevăr să facă faţă unor presiuni politice majore, ceea ce a făcut ca acest echilibru să fie uneori ignorat şi/sau imposibil de implementat şi menţinut. Oricum în afara acestor ani de pionierat de până la redenominare (cu multe încercări grele pentru economia românească), se poate spune că până în prezent controlul BNR asupra dobânzilor/inflaţiei a fost exercitat în mod profesional.

Naşterea leului moldovenesc

Leul moldovenesc are o istorie mai scurtă (nu a aniversat încă primele trei decenii), dar deosebit de interesantă în acelaşi timp. Această monedă „tânără” a serbat un sfert de veac pe 29 noiembrie 2018. Ceea ce este extraordinar, în cazul leului, este însă mediul geopolitic dificil în care a fost emis şi în care a existat până în prezent.

Înainte de independenţă, declarată pe 27 august 1991, Moldova a folosit rubla sovietică şi, pentru o perioadă scurtă de timp, rubla rusească. În august 1992, Moldova devenise membru deplin al FMI şi al Grupului Băncii Mondiale. De asemenea, pentru o perioadă scurtă de timp după independenţă, Moldova a tipărit propriile sale „cupoane” înainte de a introduce moneda proprie. Data de naştere a leului moldovenesc, cu efigia lui Ştefan cel Mare şi Sfânt pe aversul bancnotelor, a fost deci 29 noiembrie 1993, când, cu suportul FMI, Banca Naţională a Moldovei (BNM) a pus în circulaţie leul, aşa cum am semnalat în Revista Historia (vezi A. M. Tănase - Leul moldovenesc, un sfert de secol de evoluţii monetare, în nr. 197/iunie 2018).

În noiembrie 1993, primul curs de schimb al leului a fost administrativ stabilit de către BNM la 3,85 lei/USD. Din punct de vedere economic, existau unele condiţii pentru o monedă stabilă în acele zile, cum ar fi lipsa oricărei datorii externe şi potenţialul economic bun al sectorului agrar. Aceste premise erau de o importanţă majoră, dar trebuie notat că Moldova nu avea niciun fel de rezerve valutare şi niciun fel de deţineri de aur la momentul când s-a „născut” această monedă. Lipsa oricăror deţineri de aur a bântuit, de fapt, moneda până în zile noastre. Bazat pe rezultatele bune în implementarea reformelor, leul a reuşit să rămână stabil în primii cinci ani de la punerea sa în circulaţie în jurul valorii de 4,50-4,70 lei/USD. La data introducerii propriei monede, Moldova înregistra însă un declin economic accentuat. Inflaţia era extrem de înaltă (1.283% în 1993), iar deficitul bugetului de stat era, de asemenea, foarte mare (aproximativ 5-8% din PIB). Moldova şi-a început tranziţia la economia de piaţă cu o datorie externă zero, dar aceasta a început să se acumuleze într-un ritm rapid. La finele anului 2020, datoria externă a atins un nivel impresionant de $8,36 mlrd. (70% din PIB), cu o uşoară scădere la 31 martie 2021.

În primii ani de existenţă ai leului, BNM a desfăşurat o politică monetară foarte restrictivă. Ratele de refinanţare pentru băncile comerciale ajunseseră la niveluri cu totul neuzuale (377% în martie 1994), iar rezervele minime obligatorii erau ţinute la niveluri foarte ridicate (de exemplu, în 1994 la aproximativ 28%). Nivelul ratei de refinanţare a fost mai apoi relaxat continuu (2,65% în iulie 2021), iar nivelul rezervelor minime obligatorii a fost redus. Unele dintre acestea erau realizări bune în acele vremuri şi au fost reflectate ca atare în stabilitatea relativă a leului la începuturile sale.

Cu toate acestea, evoluţia acestei monede tinere avea să înregistreze evenimente dramatice în anii care au urmat. Încă de la punerea sa în circulaţie, leul moldovenesc nu a fost monedă oficială pe tot teritoriul Moldovei. Aşa-zisa Republică Transnistreană nerecunoscută şi-a înfiinţat propria Bancă Centrală (BRT) pe 22 decembrie 1992 la Tiraspol. În august 1994, BRT a pus în circulaţie noua rublă transnistreană, la paritatea de o nouă rublă transnistreană egală cu 1000 de ruble (sovietice sau ruseşti) vechi. Din 1994 şi până în prezent, BRT a efectuat multe emisiuni monetare nerecunoscute oficial decât în Transnistria.

Evoluţiile leului moldovenesc

Leul moldovenesc avea să cunoască o primă depreciere puternică în urma crizei globale din 1998. A doua mare depreciere avea să aibă loc în 2014. Era nevoie de o revenire economică puternică pentru a menţine stabilitatea leului. Datoria externă moldovenească a avut şi va continua să aibă un impact material în ceea ce priveşte soarta leului.Trebuie notat că Moldova a primit anual, în ultimii 10 ani, în medie $1,3-1,4 mlrd. ca remitenţe de la circa un milion de moldoveni care lucrează în străinătate - Federaţia Rusă, UE, SUA, Marea Britanie, Israel şi multe alte ţări, dar marea majoritate a acestor bani merg pentru consum, ceea ce reprezintă o tendinţă nu chiar foarte bună. În plus, nivelul corupţiei si marile fraude au fost factori cruciali pentru soarta acestei monede.

Leul, atât pe plan intern, cât şi extern, a fost sub o presiune mare până la finele lui martie 2016, deoarece supravegherea BNM nu era la nivelul standardelor cerute de prudenţa bancară. Sectorul bancar s-a confruntat cu scandaluri majore, dintre care aşa-zisa „spălătorie moldovenească” şi marea fraudă bancară de peste $1 miliard au fost cele mai devastatoare pentru leul moldovenesc. Un nou Guvernator al BNM a fost numit de Parlamentul Moldovei, când au început să fie implementate măsurile de corectare a acestei situaţii inacceptabile. Chiar şi în aceste condiţii, moneda s-a depreciat la 21,3989 lei/EUR şi la 17,9755 lei/USD, respectiv, la finele lunii iunie 2021 (nivelul maxim de 24,01 lei/EUR a fost înregistrat pe 18 februarie 2015). Aceasta arată fragilitatea unei monede tinere, care cu greu face faţă condiţiilor extreme, interne şi externe.

Banii noştri cei de toate zilele

Pâna la trecerea la moneda euro, dorită de majoritatea românilor (peste 75%, în creştere de la 63%) conform unor sondaje de opinie recente, leul românesc îşi va continua drumul destul de sinuos pe care l-a avut în ultimele şapte decenii şi, mai cu precădere, în anii de tranziţie a ţării către o economie de piaţă. În ultimii 16 ani de la introducerea „leului greu” (RON), acesta a urmat evoluţia tumultoasă a economiei româneşti. Situaţia celor două monede analizate în paralel, exemplifică încă odată în plus, că doar o economie sănătoasă poate susţine o monedă puternică. Această teorie fundamentată în perioada interbelică de profesorul român V. Bădulescu argumentează că: „Buna rânduială economică este condiţia prealabilă şi necesară a oricărei însănătoşiri monetare. Imaginăm o economie sănătoasă cu o monedă avariată, nu credem că e posibil, însă, o monedă sănătoasă într-o economie dezorganizată”. Subscriem, întru-totul, unui asemenea demers teoretic.

Deşi a fost fundamentată în perioada interbelică, această teorie economică este însă mai relevantă ca oricând în zilele noastre.

Stabilitatea relativă a leului românesc din ultimii 16 ani de la redenominare încoace a fost bazată pe o creştere economică orientată spre consum mai mult decât pe investiţii. Dar partea cea mai îngrijorătoare a situaţiei actuale a leului este datoria externă pe care ţara o acumulează în ritmuri rapide în ultimii ani (126, 9 mlrd. euro la finele lunii mai 2021, faţă de 99,3 mlrd. euro – nivelul înregistrat la 1 decembrie 2018). Acesta este un mare dezechilibru macroeconomic, care va avea un impact negativ asupra menţinerii stabilităţii leului. În plus, suportul financiar al Uniunii Europene (UE) nu este fructificat în totalitate, iar procesul de aprobarea Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR), în cadrul căruia UE alocă României o sumă de 30 mlrd. euro (granturi şi împrumuturi), nu prevesteşte un succes deosebit. Întreaga ţară are datoria să facă eforturi pentru a se asigura că banii românilor au putere de cumpărare bună, atât pe intern, cât şi în afară. Altfel, povestea şi evoluţia tumultoasă a leului romanesc nu se termină aici.

Pe de altă parte, leul moldovenesc a existat în condiţii grele încă de la începuturile sale. Probabil că acest context va continua (chiar dacă graţie suportului extern cu o intensitate mai redusă), dar această monedă a „învăţat” deja să supravieţuiască, calitate de care va fi nevoie şi în continuare. După problemele create de pandemia COVID-19, din 2020-2021, şi după blocajul politic şi constituţional recent, noile deschideri politice prefigurate după alegerile parlamentare din 11 iulie 2021 şi suportul extern al statelor dezvoltate şi al organismelor financiare internaţionale pot reprezenta o şansă extraordinară pentru evoluţia pozitivă a acestei monede, cu imaginea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt ca simbol naţional.■

 

Comentarii [3]

Comentariu
  • 20.08.2021 01:58:56 Calin
    Ce date interesante, bravo!
  • 31.08.2021 10:18:30 Autorii
    Multumim frumos Calin!
  • 22.02.2022 09:23:50

Adauga-ţi comentariu

© 2008 "Profit"

 

Ştiri
În cazul preluărilor materialelor de pe site este necesară indicarea sursei Profit.md
Sesiuni curente:
17
Afişări de site:
2278240
Vizitori unici:
4722774

WebArt Pro