Profitразделитель ссылочного текста №_12_2023, decembrie 2023

Maşina de citit. 4 x 4

Em. GALAICU-PĂUN | Premiera rubricii

Revista Profit lansează o nouă rubrică ”Maşina de citit. 4 x 4”, care va fi îngrijită de scriitorul Em. Galaicu-Păun. În fiecare număr al revistei vor fi prezentate succint 4 cărţi pentru cele 4 săptămâni ale lunii. Sperăm că fiecare dintre Dvs. va găsi în această rubrică mai multe cărţi, pe care le veţi considera că merită să fie citite. Lecturi plăcute.

Herta MULLER,
Omul este un mare fazan pe lume


Încă pe atunci când îşi redacta primul său roman, pe care-l trimise în Germania pe post de buzdugan înainte să se repatrieze ea însăşi, Omul este un mare fazan pe lume, Humanitas, 2011, Herta Müller se anunţa drept un scriitor în toată puterea cuvântului, chit că nimeni (mai cu seamă în România ceauşistă) nu ar fi pariat pe destinul viitoarei laureate a Premiului Nobel. La acea oră însă (suntem în 1986), cartea stârneşte o reacţie dură – nu doar din partea oficialităţilor, dar şi a comunităţii germane din România, care vede în Herta Müller o „murdăritoare de cuib” (până şi un critic avizat, ca Horst Fassel, îi reproşează că nu reflectă realitatea, ci o falsifică!). Or, dintre toate scrierile autoarei, Omul este un mare fazan pe lume dă măsura talentului celei ce avea să se mărturisească: „Sunt mânată din interior să scriu despre această temă de rănile pe care le port cu mine. Sinele meu este legat de experienţa dictaturii – eu nu îmi aleg această temă”.

La fel cum nu ea şi-a ales tema emigraţiei; mai degrabă, aceasta a dat buzna în romanul ce-o va scoate pe încă tânăra autoare pe orbita europeană. „De când vrea să emigreze, Windisch vede sfârşitul peste tot în sat. Şi timpul încremenit pentru cei care vor să rămână”, citim în chiar prima nuveletă a romanului, iar ceea ce va urma nu face decât să confirme că pentru şvabii din Banat „Timpul s-a sfârşit”. Tocmai de aceea toată lumea încearcă să-şi scoată paşaport, cu orice preţ – ştiut care: „…preotul şi-a pus un pat de fier în sacristie. În patul acesta caută el împreună cu femeile certificatele lor de botez”; în paralel, „…miliţianul pierde cererile şi timbrele judiciare chiar şi de şapte ori. Le caută în depozitul poştei, pe o saltea, împreună cu femeile care vor să emigreze”. Or, Windisch are un simţ acut al onoarei; nu-i destul că o ia de nevastă pe Kathi, care a supravieţuit celor cinci ani de lagăr rusesc fiindcă s-a urcat, rând pe rând, în patul unuia şi al altuia, acum o vede pe Amalie gata să preia ştafeta mamei. „Pe Kathi a ta o lasă în pace. Dar vine fiică-ta la rând. Preotul o face catolică, iar miliţianul - apatridă”, îl avertizează paznicul – ceea ce se şi întâmplă în secvenţa Crucea de argint: „Crucea de argint atârnă între sânii Amaliei. Mâinile miliţianului îi apasă sânii.

– Frumoase mere, îi spune preotul, iar gura lui e umedă. (…)

– Miroşi bine, şopteşte miliţianul”.

Acum cred că înţeleg mai bine ce vrea să spună autoarea când afirmă, într-un interviu: „Scriind, trebuie să mă păstrez acolo unde lăuntric am fost mai tare rănită”.

Andreï MAKINE,
Cartea scurtelor iubiri eterne


Regăsesc în Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andreï Makine, Polirom, 2011, ceva din sfâşietoarea frumuseţe a Testamentului francez, doar că într-o versiune oarecum mai… „gureşă”, scriitura ce i-a adus cândva Premiul Goncourt lăsând de data asta locul unei oralităţi confesive, la persoana întâi singular. Opt istorii, autonome în economia cărţii, care se întrepătrund pe ici-colo, împrumutându-şi una alteia un personaj, un fapt divers, o linie de subiect etc., pentru a forma în final un tot întreg unitar, graţie evocării personajului Dmitri Ress, poreclit „Poetul” de tovarăşii de lagăr, acelaşi din prima nuveletă.

„Totul era prevăzut în societatea ideală: munca entuziastă a maselor, progresul fabulos al ştiinţei şi tehnicii, cucerirea spaţiului purtându-l pe om spre galaxii necunoscute, abundenţa materială şi consumul rezonabil legat de schimbarea radicală a mentalităţilor. Totul, absolut totul! În afară de… Nu m-a dus din nou gândul la «iubire», am revăzut-o doar pe femeia aceea tânără…”, iată cumplita revelaţie pe care o trăieşte la un moment dat personajul narator, el însuşi copil de orfelinat, iar unda de şoc a acesteia se propagă în tot textul. Şi, peste doar câteva pagini: „Am simţit atunci, cu toată fiinţa, că eram nebuneşte şi disperat îndrăgostit”. Altfel spus, avem, pe de o parte, un sistem ce promite fericirea universală, dar în care lipseşte cu desăvârşire tocmai iubirea, şi nişte personaje – Dmitri Ress, Vika, Maia, Leonora, tânăra necunoscută, Kira „Scufiţa Roşie”, nu în ultimul rând, naratorul – care-şi trăiesc dragostea în ciuda tuturor greutăţilor, deloc puţine, pe de-alta. „În fiecare zi, valuri de cuvinte, în ziare şi la radio, încercau să ne convingă că acest viitor promis se afla la capătul unui nou plan cincinal. În fiecare zi, realitatea dezminţea aceste promisiuni”, iar pe fundalul acestei realităţi cenuşii, pe care lozinca „Trăiască marxism-leninismul, doctrina pururi vie, creatoare şi revoluţionară!” o transformă într-un decor butaforic, de „sat potiomkinian”, se întâmplă neaşteptata iniţiere a adolescentului: „Ceea ce ar trebui explicat altora este că singura doctrină adevărată e cât se poate de simplă. Ţine în fond de… de faptul că ne iubim”. Culmea, o spune chiar fiica unui deţinut politic, ce-şi va face apariţia, preţ de câteva secunde, întrezărit printr-o deschizătură păzită de gardieni.

Cred că „eternul feminin” al lui Goethe trebuie să se simtă bine în Cartea scurtelor iubiri eterne, de Andreï Makine…

Matei VIŞNIEC,
Domnul K. eliberat


Plecat din România ceauşistă în 1987, Matei Vişniec îşi stoarce – cehovian – „robul din el” într-un roman redactat în primele sale luni pariziene ale lui 1988, şi care a trebuit să aştepte apoi 20 de ani înainte să vadă lumina tiparului, Domnul K. eliberat, Cartea românească, 2010.

„Într-o bună dimineaţă Kosef J. fu eliberat”, astfel debutează romanul, iar trimiterea la Procesul lui Kafka este cât se poate de explicită: doar că nu numai numele personajului e întors pe dos, însăşi acţiunea-i re-scrisă în răspăr – un pariu câştigat de autorul român. Credeţi că vestea eliberării îl bucură pe deţinutul din celula nr. 50? „O tristeţe adâncă îl cuprinse pe Kosef J., mai ales din cauza faptului că nimeni nu-i spunea ce să facă”, iată prima reacţie a personajului, care este frânt peste alte două pagini de-o cumplită senzaţie de greaţă, iar foştii lui paznici îl ajută să vomite în closetul gardienilor: „– Încă puţin, domnule K., încă puţin. (…) Acesta fu momentul în care Fabius îl anunţă pe Kosef J. că, începând din dimineaţa aceea, era liber”. Abia dacă reuşeşte să se întrebe „ce mai putea să însemne şi asta, libertatea?”, că prima veste proastă îl lasă bouche bée: „întrucât sunteţi liber, ştiţi… porţia dumneavoastră s-a tăiat”. Peste alte zece pagini, ajunge să înţeleagă că, „formal vorbind, eliberarea lui nu se terminase”, chiar dacă umblă în voie pe teritoriul penitenciarului, mănâncă împreună cu gardienii, ba chiar participă, alături de aceştia, la hăituirea unui deţinut evadat.

Iar când descoperă în fosta sa celulă un alt om, realizează şi cât de tare este legat de aceasta: „Poftim, un alt om se afla în celula lui, în celula în care el dormise aproape dintotdeauna. În celula care începuse cumva să facă parte din el, devenise cochilia lui, o purta deja cu el, în sufletul lui, în carnea lui, în spinarea lui”. Nici „spovedania”  lui Fabius, temutul torţionar care aplica cele mai dureroase bătăi, din cap. 9 (absolut antologic), nu-i dezbate vechile reflexe: „Kosef J. nu putu să-şi reprime o explozie de entuziasm faţă de bătrânul gardian văzând cu câtă precizie săpa în memoria lor comună. (…) ar fi fost în stare să-l îmbrăţişeze pe Fabius, de bucurie că acesta ţinuse minte atâtea detalii”.

Peste alte 150 de pagini, un alt locuitor al celulei nr. 50, căruia Kosef J. îi dăduse din senin un pumn, se stingea în braţele sale, iar „Vinovăţia aceea, pe care Kosef J. nu şi-o putea reprima, echivala cu o mare bucurie umană, cu o dăruire de natură să transforme crima într-o binefacere”. Dar de-aici încolo nu mai suntem pe tărâmul lui Kafka, ci al lui Dostoievski!


Aureliu BUSUIOC,
Şi a fost noapte…


Un roman redactat dintr-o suflare, şi încă – pe ultima sută de metri, de către un adevărat maratonist al literelor noastre, octogenarul Aureliu Busuioc, Şi a fost noapte…, Cartier, 2012, este o tulburătoare poveste de dragoste dintre un ofiţer al armatei germane (de origine austriacă, detaliu important în economia naraţiunii) şi o tânără bulgăroaică din orăşelul B[olgrad], totul pe fundalul ofensivei Armatei Sovietice din vara lui 1944. „În dimineaţa zilei de 14 iunie – începe tradiţional autorul, pentru a fixa de la bun început atât cadrul realist, cât şi formatul simbolic al naraţiunii –, o pereche de lebede survola, în sfârşit, orăşelul B. Zborul în sine nu marca nimic extraordinar (…) Neobişnuită era perechea: o pasăre albă ca spuma laptelui şi cealaltă neagră tăciune”. (Peste alte câteva zeci de pagini, se va afla că lebăda neagră fugise – de dragul celei albe, se înţelege – din grădina zoologică de la Viena, ceea ce consună – pe invers – cu pornirea tinerei fete de a-l urma pe Oberleutnantul ei în Tirol).

Şapte capitole, scurte ca cele şapte zile ale săptămânii, chiar dacă tinerii au la dispoziţie ceva mai mult de două luni (din 14 iunie până pe 23 august, ’44), intitulate fiecare după numele protagonistului ce iese în faţă – Werner, Lenţa, Vasil Karapetrov, Tuşa Velceva ş.a.m.d. –, spun aceeaşi eternă poveste a noilor Romeo şi Julieta, doar că de data aceasta nu familiile iubiţilor se opun, ci însăşi logica implacabilă a războiului: „– Fetiţa mea, uiţi în ce lume trăieşti (…) Azi suntem împreună, dar e războiul acesta nebun pe care-l vom pierde… Şi atunci? Am văzut câte ceva din jurnalele noastre din de pe al doilea front… Am văzut franţuzoaice tunse chilug în piaţă, fie că au fost amante vremelnice ori soţii iubitoare ale ocupanţilor… Fără deosebire… Ţi-am propus eu una din aceste variante? Mâine-poimâine, se întorc ruşii aici… Aş vrea să fii soţia mea, nu jertfa mea… Dar cum? Cum?”

Vor trece alţi 12 ani, răstimp în care Werner rămâne în prizonierat la ruşi, iar Lenţa face Literele, şi eroii noştri se vor întâlni – acum, pe fundalul evenimentelor din 1956 din Ungaria –, iar întrebarea lui Werner: „– Domnişoară Velcev, mai doriţi să vă mutaţi în Tirol?...” nu-i decât răspunsul la acele retorice „Dar cum? Cum?” din 1944. Cerc închis. „Da, Werner, da, da, da!”■

 

Comentarii [5]

Comentariu
  • 21.06.2013 09:34:00
  • 23.06.2013 10:48:16
  • 25.01.2014 04:58:39
  • 15.11.2016 09:07:34
  • 08.12.2017 08:31:34

Adauga-ţi comentariu

© 2008 "Profit"

 

În cazul preluărilor materialelor de pe site este necesară indicarea sursei Profit.md
Sesiuni curente:
24
Afişări de site:
774543
Vizitori unici:
5691058

WebArt Pro