Într-un articol publicat de prestigioasa revistă Magazin Istoric* din aprilie 20231 am prezentat practicile îndatorărilor externe în ultima sută de ani în cazul României. În acelaşi timp am reliefat însă şi riscurile majore ale „traiului pe datorie”. În prezentul demers dorim să facem o paralelă a îndatorării externe a României şi Republicii Moldova (Moldova în acest articol) pentru a demonstra, dacă mai era nevoie, că pe lângă avantajele indubitabile ale împrumuturilor externe pentru creşterea economică şi investiţii, acumulările acestora în proporţii semnificative faţă de potenţialul economic al ţărilor respective (măsurat prin PIB) pot afecta echilibrele macroeconomice şi în final nivelul de trai al generaţiilor viitoare.

Fenomenul datoriilor publice, interne şi externe, a devenit în ultimii ani unul generalizat. Marea majoritate a ţărilor lumii (dezvoltate, emergente, în curs de dezvoltare şi mai ales ţările cu venituri mici) îşi finanţează deficitele bugetare prin împrumuturi de pe pieţele de capital, interne sau externe. Mai simplu spus, multe dintre acestea trăiesc (parţial) pe datorie. Până în anul 2021, datoriile guvernamentale ajunseseră la impresionanta sumă de $235 trilioane (cel mai înalt nivel istoric), ceea ce este cu 19% mai mult faţă de nivelul atins înainte de pandemia declanşată în martie 2020. Evoluţia datoriei externe a României în ultimul secol, dar mai cu seamă din 1989 şi până în prezent, merită o analiză detaliată din cauza implicaţiilor majore pe care acest indicator le poate avea asupra statalităţii româneşti, întemeiată în 1918 prin Marea Unire şi apărată de atunci încoace chiar şi cu sânge când a fost nevoie. Scăparea de sub control a nivelului datoriei externe ar fi însă o greşeală gravă şi de neiertat de politică naţională. Datoria externă a Moldovei, acumulată în cele trei decenii de la independenţă încoace, poate fi de asemenea un motiv de îngrijorare.

România şi datoriile sale externe în ultimii 100 de ani

România a încheiat una dintre cele mai zbuciumate şi glorioase pagini din istoria sa, Marea Unire din 1918, cu o datorie externă relativ modestă: 33,6 mil. lire sterline, respectiv 570 mil. franci francezi (echivalent în dolari SUA pe baza cursurilor istorice – 182 mil). Nevoile de finanţare ale unei economii care a suferit major de pe urma războiului precum şi cele generate de marele proces al unirii tuturor provinciilor româneşti într-un singur stat erau însă imense. În afara unor împrumuturi de pe piaţa internă, statul român a contractat la extern şi câteva împrumuturi de stabilizare şi dezvoltare. Primul a fost cel din 1929 în valoare de $100,7 mil. acordat în patru tranşe. Au urmat altele. Achitarea acestor împrumuturi a fost anevoioasă, întreruptă, ele fiind lichidate abia în anii socialismului, când cele mai multe arierate externe au fost soluţionate bilateral cu statele creditoare.

O scurtă analiză a exporturilor din anii în care a urmat Primul Război Mondial arată că România exporta cantităţi mari de petrol brut, cereale şi alte produse neprelucrate sau prelucrate doar incipient, ceea ce a condus la înregistrarea de largi excedente comerciale în anii 1922-1924. Exporturile de ţiţei, în special către Germania, erau preponderente, situaţie care i-a permis Germaniei să atragă România de partea ei în prima parte a celui de Al Doilea Război Mondial. Mai mult, ca trend, exporturile din 1926 erau mai mari cu trei miliarde de lei decât cele din anul precedent. Din mare exportatoare de ţiţei în perioada interbelică şi după Al Doilea Război Mondial, România avea să devină în curând importatoare a acestei materii prime, deoarece rezervele interne şi producţia s-au micşorat dramatic (chiar dacă noi rezerve au fost găsite pe platoul Mării Negre). Datele publicate de fosta Bancă Chrissoveloni în perioada interbelică reflectă amănunte interesante şi în legătură cu serviciile. În acei ani, România era net exportatoare de servicii turistice, un avantaj important care a fost şi el pierdut în perioada de tranziţie către o economie de piaţă.

Primele măsuri monetare care au avut impact asupra datoriei externe a României în perioada socialistă trebuie analizate în contextul stabilizărilor monetare din 1947 (în paralel cu etatizarea Băncii Naţionale, confiscarea valutei, cedarea aurului către Banca Centrală, fixarea preţurilor, naţionalizarea mijloacelor de producţie etc.) şi din 1952 (făcută după modelul reformei monetare din URSS din martie 1950). România a fost însă prima ţară din CAER care a aderat la FMI şi la Banca Mondială la 15 decembrie 1972 (după fosta RSF Iugoslavia). Aderarea şi-a pus amprenta asupra datoriei externe.

Una dintre motivaţiile majore ale aderării României la FMI a fost nevoia de valută convertibilă. România a solicitat aceste credite de la CAER, dar a fost refuzată. Fiind membră a FMI şi a Grupului Băncii Mondiale, România a avut nevoie de credite externe pe care le-a folosit pentru modernizarea industriei, retehnologizare, finanţarea unor sisteme de irigaţii în Câmpia Română, dezvoltarea reţelelor de transport etc. Este adevărat că unele ţări membre critică programele FMI, dar România a beneficiat prin disciplina financiară promovată, în special în privinţa datoriei externe. Fiind membră a instituţiilor internaţionale respective, România a avut acces şi la pieţele internaţionale de capital, ceea ce a avut efecte benefice pentru economie.

 România și Moldova: Aderarea la FMI și Banca Mondială 1972 și, respectiv, 1992
 

Sursa: Colecția Florea Dumitrescu pentru România 1972 și Colecția autorilor pentru Moldova 1992

Deşi datoria externă, care începuse să se acumuleze până la nivelul de circa $11 mld., era ţinută sub control, România a avut probleme în achitarea creditelor externe contractate şi a fost nevoită să solicite reeşalonarea datoriei sale externe în 1982-1983. Negocierile de reeşalonare s-au desfăşurat prin intermediul Clubului de la Paris şi a Clubului de la Londra pentru creditele private şi direct cu FMI şi Banca Mondială pentru împrumuturile făcute la aceste organisme. Apoi a început drumul anevoios şi dureros al achitării forţate a datoriei externe până în martie 1989.

Începând cu anul 1973, Ministerul Finanţelor, care a fost responsabil de întocmirea Balanţei de plăţi externe până în decembrie 1989, raporta anual la FMI un set complet de date, inclusiv şi cele referitoare la datoria externă, dar prezentarea era într-un format foarte succint. Rolul de monitorizare a poziţiei externe a României a fost bine îndeplinit în perioada socialistă, având în vedere rolul pe care factorul politic îl juca în controlul sever al datoriei externe, în special după intrarea ţării în încetare de plăţi la începutul anilor ’80 ai secolului trecut (Magazin Istoric, nr. 4/1990). O altă remarcă s-ar impune în legătură cu modul de colectare a datelor în acei ani, care era asigurat prin raportările de la băncile comerciale şi de la Banca Naţională a Republicii Socialiste România şi de la ministerele economice. De menţionat că Ministerul Finanţelor nu ţinea evidenţa conturilor externe ale ţării.

În prezent, România deţine 103,6 t aur, depozitat în ţară şi în străinătate, care pe baza preţurilor internaţionale în vigoare la 31 martie 2023 valorau €6,0 mld. Aceste cifre nu cuprind şi Tezaurul de la Moscova (91,48 t aur fin), trimis la păstrare în decembrie 1916 împreună cu alte monete de aur şi argint, valute convertibile şi alte valori naţionale de importanţă istorică şi încă nereturnate.

O decizie majoră legată de aurul românesc a fost luată în ultimii ani ai dictaturii comuniste. În perioada 1986-1989, datele privind rezervele de aur ale României nu au mai fost raportate către FMI şi nici publicate în ţară. Unul dintre motivele neîndeplinirii acestei obligaţii elementare către FMI a fost faptul că în 1986 conducerea ţării a aprobat vânzarea a 80 t de aur din rezerva Băncii Naţionale, cu condiţia că după achitarea deplină a datoriei externe stocul de aur să fie reîntregit. Cantitatea de 80 t de aur a fost vândută la cele mai bune preţuri de pe pieţele internaţionale până în luna martie 1987, conform datelor publicate de guvernatorul Florea Dumitrescu (martie 1984 - martie 1989). Pentru această cantitate s-au încasat $1.040 mil., care au fost folosite la plata datoriei externe, alături de alte sume din exporturile forţate (în special, de alimente şi produse de bază), pentru care populaţia trebuia să facă grele sacrificii. În cea de-a doua parte a anului 1989 s-au răscumpărat doar 21 t, dar evenimentele din decembrie 1989 au stopat operaţiunea de răscumpărare a aurului. Preţurile aurului pe pieţele internaţionale au fost mai mici decât cele la care s-a vândut aurul în 1986-1987 până în 1992 inclusiv, dar autorităţile române care au condus ţara după evenimentele din decembrie 1989 au avut alte priorităţi.

După 1990, raportările, inclusiv vânzările şi răscumpărările de aur, au fost reluate şi apar întocmai în datele şi publicaţiile FMI. În prezent, o parte importantă a aurului românesc (60%) este depozitat la Londra, la Banca Angliei, şi este luat în calcul la împrumuturile pe care România le face pe pieţele externe şi la cotaţiile (ratings) făcute de agenţiile de rating internaţionale, cu implicaţii favorabile asupra costului datoriei externe.

Evenimentele dramatice din decembrie 1989 au marcat începutul tranziţiei României către economia de piaţă. Atribuţiile Ministerului Finanţelor legate de controlul datoriei externe au fost preluate de Banca Naţională a României (BNR). În prezent, aceasta publică lunar datele de bază privind deficitul comercial şi cel de cont curent. Tabelul 1 prezintă sintetic situaţia contului curent şi a rezervelor internaţionale (inclusiv aurul) din ultimii trei ani. Operativ, BNR publică date provizorii şi cu frecvenţă lunară. Modul de raportare a fost computerizat, spre deosebire de perioada socialistă când totul era raportat manual.

Datele preliminare comunicate de BNR pentru anul 2022 şi primele luni din 2023 indică, de asemenea, largi deficite comerciale şi de cont curent. O scurtă privire asupra contului curent comparativ cu cel înregistrat în anii 1922-1925 scoate la iveală diferenţe de formă, dar şi de fond majore între situaţia de acum 100 de ani şi cea din prezent. Deficitul comercial în ultimii doi ani a fost de ordinul multor miliarde de euro, iar la subcapitolul servicii din turism, deficitele sunt, de asemenea, majore.

Impresia generală este că nu mai există un control strict al sumelor cu care România se îndatorează, atât la intern, cât şi la extern. Unul dintre instrumentele cheie folosite în ultima sută de ani pentru controlul datoriilor, şi anume Balanţa de plăţi, şi-a pierdut parţial rolul de monitorizare a poziţiei externe a României. Mai mult, controlul datoriei externe a ţării, care se exercita prin programele stand-by cu FMI, nu se mai efectuează pentru că în ultimii ani România nu a mai încheiat astfel de programe. În prezent, factorii politici din ţară au alte priorităţi care nu sunt cele legate de nivelul datoriei externe.

Datele din Tabelul 2 nu mai au practic nevoie de nicio prezentare. Este evident că deficitele comerciale mari şi deficitele paralele de cont curent înregistrate în perioada de tranziţie au condus la pierderea avantajului net pe care România l-a avut comparativ cu alte ţări care începeau tranziţia în 1990. Pe de o parte, datoria externă zero atinsă în martie 1989 a avut consecinţe sociale negative la intern şi a creat o anumită percepţie negativă pe plan extern. Pe de altă parte, această situaţie a oferit României noi o şansă uriaşă de a se concentra pe crearea unei economii competitive, în care echilibrele macroeconomice sunt respectate. Nu a fost să fie aşa, din păcate.

Acumularea datoriei externe a început rapid în primii ani ai tranziţiei şi s-a accelerat şi mai puternic în ultimii trei ani. Este adevărat că pandemia înregistrată din martie 2020 şi până în prezent a însemnat costuri materiale, financiare şi valutare uriaşe. Aceasta nu a făcut însă decât să accentueze dezechilibrele fundamentale pe care România le-a înregistrat în tranziţie. Aşa s-a ajuns la situaţia că din datoria externă totală, statul a împrumutat €57,7 mld. la 31 decembrie 2022.

România are în prezent o creştere economică bazată pe consum, reflectată în deficitul serios al balanţei comerciale (importuri substanţial mai mari decât exporturile). Aceasta este o strategie complet greşită, ale cărei consecinţe s-au văzut în mod clar în perioada crizei energetice şi a crizei geopolitice din regiune (războiul din Ucraina declanşat de Federaţia Rusă). Investiţiile au fost neglijate în toate sferele de activitate (producţie, infrastructură, agricultură, educaţie, digitalizare etc.), dar ceea ce a fost şi mai grav a fost emigrarea uriaşă a forţei de muncă tinere. Este adevărat că miliarde de euro sunt înregistrate anual ca remitenţe, dar dezechilibrele sunt mult mai grave, aşa încât datoria externă publică şi privată, pe termen lung şi scurt, a ajuns la circa 58% din PIB-ul ţării (estimare cu date PIB pentru 2021).

România, ţară membră a NATO din 2004, a devenit membră cu drepturi depline a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007. Aceste două mari realizări nu au fost fructificate îndeajuns sau în mod eficient. Utilizarea fondurilor puse la dispoziţie de UE prin intermediul Planului Naţional de Redresare şi Rezilienţă (PNRR) este imperios necesară, dar rezultatele în această privinţă sunt modeste. Sume mari, sub formă de credite şi asistenţă financiară gratuită/fonduri nerambursabile, încă aşteaptă să fie atrase prin implementarea de proiecte. Cazul celor €3 mld. netrase la finale lui martie 2023 din cauza neîndeplinirii jalonului referitor la pensiile speciale este de-a dreptul alarmant!

Întreaga societate românească este preocupată de stăvilirea inflaţiei, evitarea consecinţelor crizei energetice, statutul neclar al unor mari privatizări, amânarea intrării României în spaţiul Schengen, securitatea graniţelor de la Est, pensiile speciale şi finanţarea deficitelor majore ale Casei de Pensii etc. Multe dintre acestea sunt perfect justificabile, dar reducerea datoriei externe, prin micşorarea deficitului bugetar, a deficitelor comerciale şi de cont curent şi stimularea intrărilor de capital, nu este printre acestea. Deşi aceasta a devenit o chestiune de interes naţional, Guvernul, Ministerul Finanţelor Publice (care ar trebui să controleze datoria externă publică), BNR şi, mai pe larg, partidele politice şi societatea în ansamblul său au o atitudine permisivă în legătură cu acumularea de noi datorii externe.

Moldova – peste trei decenii de tranziţie

Cazul Moldovei prezintă unele similitudini, dar şi diferenţe, comparativ cu cel al României. În primul rând, în procesul de dizolvare şi partajare a activelor şi pasivelor aparţinând fostei Uniuni Sovietice, Moldova a optat pentru varianta „zero active – zero pasive”. Aceasta a însemnat că Moldova, ca şi România, şi-a început tranziţia la o economie de piaţă cu un avantaj competitiv extrem de important şi anume începerea acestui proces fără datorii externe moştenite. Dar, ca şi în cazul României, acest avantaj a fost relativ repede pierdut. Datele din Tabelul 3 reflectă o perioadă de prudenţă fiscală, bugetară şi economică importantă în primul deceniu al tranziţiei moldoveneşti, dar în perioadele recente lucrurile nu au mai avut aceeaşi traiectorie.

Evoluţia datoriei externe a Moldovei din ultimii trei ani, care conform datelor Băncii Naţionale a Moldovei (BNM) a ajuns la 65,6% din PIB, necesită o privire mai atentă. În primul rând, Moldova, ca de altfel toate ţările lumii, a avut de suferit de pe urma pandemiei de Covid, care, trebuie subliniat, a avut proporţii biblice şi consecinţe pe măsură. Moldova, ca şi România, a trebuit să se împrumute de pe piaţa internă şi cea externă pentru a face faţă costurilor ridicate ale pandemiei. Mai mult, din februarie 2022, Moldova, alături de România, Polonia, ţările Baltice şi Europa în general, a trebuit să facă faţă unui exod uman din Ucraina nemaiîntâlnit în epoca modernă. Acest lucru este datoritără zboiului declanşat de Federaţia Rusă împotriva unui stat suveran, membrul cu drepturi depline al ONU.

În această perioadă dificilă, Moldova a reuşit să obţină statutul de ţară candidat pentru accesiune la Uniunea Europeana (UE), în acelaşi timp cu Ucraina. Asistenţa tehnică şi financiară de care s-a bucurat Moldova din partea UE trebuie recunoscută ca atare, dar costurile implicate de schimbarea sursele de aprovizionare cu energie (ţiţei şi produse petroliere derivate), gaze naturale şi energie electrică sunt cu mult mai mari decât asistenţa primită. În plus, ca şi în cazul Românei, Moldova suferă de un masiv proces de emigrare a populaţiei, în special a tinerilor, care pe termen scurt, dar mai ales pe termen mediu şi lung, va avea consecinţe negative greu de cuantificat. În istoria recentă a tranziţie acestei ţări către o economie de piaţă au fost perioade când remitenţele primite din străinătate (în principal, ţări din UE, Marea Britanie, Federaţia Rusă, SUA şi altele) au contribuit la formarea PIB-ului în proporţie de chiar şi până la 20%. Acest fenomen a avut puternice influenţe pozitive, dar pierderea forţei de muncă tinere va aduce cu sine mari dezechilibre economice, fiscale şi bugetare. Fibra naţională va fi afectată dacă nu se iau măsuri măcar de încetinire a acestui fenomen.

Îndatorări externe – beneficii şi riscuri

Pentru ambele ţări, sloganul principal este: „Deocamdată, merge şi aşa!”. Aceasta este opinia celor mai mulţi, dar neexprimată formal niciodată. Se mizează pe faptul că împrumuturile externe ajută la creşterea economică şi stimulează procesul investiţional dacă fondurile sunt judicios folosite. Acest lucru este extrem de optimist!

Orice neglijare însă şi/sau repetarea întârzierilor din trecutul recent, cum ar fi utilizarea fondurilor atrase de la extern pentru consum, pot afecta pe termen lung echilibrele economice şi pot schimba, aşa cum am mai menţionat, fibra socială a naţiunilor şi societăţilor din cele două ţări. Dificultăţile Greciei (membră a Zonei Euro) în rambursarea unei datorii externe supra-dimensionate (acumulată şi ca urmare o unor salarii şi pensii nejustificat de mari) ar trebui să ne ofere învăţămintele care se impun. Mai mult, stafia fostei Iugoslavii, ţară dizolvată din motive interetnice, dar şi de datorie externă mare, încă bântuie în Balcani! Dacă cele două ţări nu vor controla nivelul datoriilor lor externe, pieţele de capital internaţionale o vor face în ambele cazuri la costuri mult mai mari, care în final se vor transforma în inflaţie importată, cu consecinţe grave asupra nivelului de trai al populaţiei din ţările respective.■

 _________________________________________________________________________________

*  Articolul iniţial semnat de aceiaşi autori a fost publicat în Magazin Istoric nr. 4/aprilie 2023.

  _________________________________________________________________________________

Alexandru M. TĂNASE, PhD, este un Autor Independent şi fost Associate Director, Senior Banker la BERD şi fost IMF Advisor.

Mihai RĂDOI este Director al unui Fond de Investiţii specializat în Europa de Est şi fost Director Executiv al Anglo-Romanian Bank, Londra şi al BFR Bank, Paris.

Acestea reprezintă părerile personale ale autorilor. Analizele şi părerile exprimate nu sunt cele ale BERD şi/sau FMI şi/sau într-adevăr ale oricăror altor instituţii citate. Analiza şi datele sunt bazate pe informaţii existente la mijlocul lunii aprilie 2023.