La început a fost un morman de fier vechi, la sfîrşit o afacere cu o capitalizare de $3,6 mlrd. Un moment extrem de emoţionant, aşa cum se întîmplă cînd te desparţi de ceva ce îţi este foarte drag şi scump. Şi totuşi, în cap mi se învîrtea o singură frază rostită de un prieten şi partener american: Nu te căsători cu afacerea, ea este doar o afacere!
     Eu am un test pentru cei care propun un parteneriat în afaceri, îi întreb: Ce faceţi voi cînd intraţi pentru prima dată într-o încăpere necunoscută? Răspunsurile sînt diferite, dar rar unul corect – Identific calea de ieşire (exit).
     Aşa şi în afaceri, de la planul iniţial de afaceri trebuie să te gîndeşti la exit. Orice investiţie este calculată cu o perioadă de amortizare de 5-6 ani. Deci, un randament (ROI) de 15-20% anual.
     În acelaşi timp, este bine cunoscut că fiinţa umană este migratoare, după 4-5 ani de activitate în acelaşi loc, omul începe să obosească, să se plictisească, pierde o parte din interes şi, respectiv, eficienţă. De aceea, se recomandă odată la 5 ani să-ţi schimbi locul de muncă.
    Aşadar, odată la 5 ani, cînd două lucruri coincid – unul economic, altul psihologic - trebuie să iei decizia ce faci mai departe.
    În opinia mea, cea mai bună soluţie este să cauţi un exit. Variante sînt mai multe. Vinzi totul şi cauţi alte oportunităţi investiţionale, vinzi controlul unui partener strategic şi ai o parte mai mică dintr-o afacere mai mare sau faci un plasament pe bursă (IPO).
    Evident, toţi se gîndesc la preţul exit-ului. Deciziile investiţionale sînt profund legate de emoţii şi rar de raţiune - cumpărăm în euforie şi vindem în panică. Aşa tip de investitor este fericit doar de două ori, atunci cînd cumpără şi atunci cînd vinde! Ca să nu nimerim în capcana emotivă, este bine să ne fixăm nişte ţinte, atît la profit, cît şi la pierderi. Le-ai atins - vinde, nu aştepta că va reveni sau va creşte. Vei pierde şi mai mult.
    La toate aceste lucruri trebuie să te gîndeşti de la început, modelînd afacerea sub profilul potenţialului cumpărător (partener).
Anul acesta fondul nostru de investiţii private a avut o strategie de afaceri care părea beton – intrăm în afaceri cu potenţial în ţările vestice, pentru a ne extinde în pieţile emergente cum sînt România, Moldova, Ucraina.
    Fiind noi mai mici, ne-am orientat spre firme mici şi medii din Germania, Austria, Italia. Personal am vizitat zeci de asemenea companii, dornice de a se vinde.
Marea mea deziluzie. În trecut am participat la zeci de fuziuni şi achiziţii (M&A), ce e drept a companiilor mari, dar în cazul dat ne-am ciocnit de lipsa totală de structurare a afacerii, evidenţă, transparenţă, proceduri, management. Ba mai mult, afacerea a devenit o parte a familiei deţinătoare. Un buzunar comun, din care mai mult sau mai puţin legal mănîncă toţi: buneii, părinţii, copiii, nepoţii.
     În schimb, muncesc doar buneii, antreprenorii din prima generaţie, formaţi după al Doilea  Război Mondial. Metodele lor de management sînt de-a dreptul patriarhale – control şi decizii personale, evidenţa în condica de hîrtie.
     A mers atît cît a mers economia şi erau mai tineri fondatorii. Acum ar vinde, dar nu prea au ce, poate doar la preţ de lichidare.
     Aşa dar, să nu ne lasăm conduşi în afacere doar de pasiune. Orice cumpărătură nu aţi face, de la linguri la afacere, gîndiţi-vă la componenta investiţională. Însa ea poate fi valorificată doar prin exit.
     Fiţi liberi! Nu vă căsătoriţi cu afacerea!