Un castel în Italia

În timpul unei vizite în Italia la începutul verii, am avut prilejul să vizitez o vinărie amplasată pe teritoriul unui vechi castel în inima Roncade-ului - un oraş mic situat între Treviso şi Veneţia. Castello di Roncade este unul dintre exemplele de arhitectură renascentistă din nordul Italiei, fiind singura vilă palladiană înconjurată de ziduri medievale cu turnuri. Reconstruit în secolul al XVI-lea pe ruinele unui castel din secolul al X-lea, s-a dovedit a fi un loc excelent, cu istorie şi cu vin pe măsură.

Pentru că a fost o decizie mai mult spontană, fără programări electronice sau telefonice, nu eram siguri dacă în această zi se organizează excursii. Totuşi, am avut noroc şi pentru noi - 3 persoane, doar pentru 10 euro/pers., s-a organizat o excursie particulară care presupunea şi degustarea vinurilor. Personalul vinăriei s-a dovedit a fi foarte amabil. La început, am profitat de o plimbare extraordinară pe teritoriul castelului însoţiţi de un ghid care ne-a povestit istoria acestuia.

Parcul castelului este o îmbinare perfectă între eleganţă şi linişte. Plin de verdeaţă, copaci seculari, flori... o atmosferă romantică în adevăratul sens al cuvântului. Ai senzaţia că te întorci în timp. Mai mult, podgoriile de o frumuseţe copleşitoare, poziţionate exact în spatele castelului, pot ademeni orice turist.

După vizitarea podgoriilor, foarte bine îngrijite, am mers spre sala de degustare, unde ne-au fost puse la dispoziţie câteva vinuri din diverse soiuri de struguri. Totodată, la degustare ni s-au servit nuci, câteva feluri de caşcaval şi struguri. Un somelier ne-a ajutat să alegem sortimentul potrivit, ne-a relatat povestea fiecărui vin, şi, asemeni unui magician, a reuşit să ne emoţioneze. De fapt, aceasta constituind şi o parte din responsabilităţile sale.

La sfârşitul micii noastre călătorii eram mulţumiţi şi împliniţi că am decis să vizităm acest loc minunat. Iar impresiile şi trăirile nu ne-au părăsit încă mult timp după.

Un castel în Moldova

Revenită acasă, îi povestesc unei colege impresiile din călătorie şi, într-o zi de duminică, pentru a scăpa de îmbulzeala şi rutina cotidiană, decidem să mergem la o vinărie din centrul Moldovei. Am ales să vizităm un castel deschis recent după renovare.

De pe site-ul vinăriei am aflat ce tururi şi pachete oferă. L-am ales pe cel mai simplu, costul căruia a constituit 300 de lei pentru o persoană cu o durată de 70 minute. Analizând din start preţurile, care variază între 300 şi 2 500 lei, acestea mi s-au părut exagerate pentru Moldova. Mai mult, aflu că tururile se petrec doar în anumite ore în grup. Deci, odată ce ai decis să mergi fără programare, rişti să nu ai parte de excursie sau să fii nevoit să achiţi bani „grei” pentru un tur individual. Noi am ales ora şi pachetul, care a inclus vizitarea castelului şi degustarea a trei soiuri de vinuri. Şi am pornim la drum.

De la Chişinău, traseul spre castel a durat circa 40 minute, iar primul lucru de care ne-am ciocnit a fost infrastructura proastă a drumurilor. M-am gândit îndată la sumele enorme pe care le alocă partenerii externi pentru reabilitarea drumurilor din Moldova şi la promisiunile autorităţilor, precum că în curând vom avea drumuri bune, alineate standardelor europene. Cu părere de rău, acel „în curând” durează deja de ani de zile fără un rezultat vizibil.

Un alt lucru, care s-a întipărit în minte a fost lipsa copacilor pe traseu. Cu siguranţă, un călător străin venit în Moldova pentru a vizita acest castel, ar dori să vadă şi peisaje care îţi taie respiraţia. Din păcate, în Moldova copacii sunt tăiaţi fără responsabilitate, în special, cei bătrâni fară a fi plantaţi alţii tineri. Evident, aceste lucruri diminuează din farmecul călătoriei.

Ajunşi la faţa locului, primul lucru pe care l-am observat a fost zidul înalt din piatră cu care era îngrădit castelul. Nu era un zid medieval, precum cel italian, care te-ar întoarce în timp, ci unul din perioada sovietică. Ascuns după zid, castelul nu poate fi văzut de simplii trecători. Fiind situat într-un sătuc, cred că nici locuitorii de acolo nu prea au posibiliate să-l viziteze şi să afle istoria lui, în primul rând din cauza pereţilor.

Turul nostru a reprezentat o excursie pietonală ghidată, îmbinată cu degustare de vinuri. Având în vedere că excursia are loc doar în anumite ore şi era o zi din weekend, s-a format un grup de peste 25 de turişti ghidat doar de o singură persoană. Plimbarea în sine pe teritoriul vinăriei a fost interesantă. Totuşi, consider că deplasarea era una destul de rapidă, iar din cauza numărului mare de persoane nu auzeai bine povestea ghidului.

Următorul popas a fost într-o sală, unde era amplasată „masa timpului”. Datorită proiecţiilor de imagini, aceasta permite excursii virtuale în trecut, în prezent, dar şi în viitor. Din imaginile proiectate am aflat mai multe despre istoria castelului, despre linia de producţie, precum şi despre planurile de viitor privind extinderea serviciilor, cât şi a liniei de producere.

 Excursia în beciurile vinăriei, însă, a lăsat de dorit. Nu prea am simţit miros de vin acolo, impresia fiind că butoaiele erau goale şi păstrate doar pentru decor.

A urmat degustarea vinului. Vinurile - alb, rose şi roşu - s-au devenit a fi decente, în special, datorită construcţiei aromatice şi echilibrului componentelor. Cu părere de rău, la degustare nu a fost prezent un somelier, care să ne povestească mai multe despre aceste vinuri. Ghidul a fost cel care a vorbit pe scurt despre vinurile pe care urma să le degustăm.

Apoi a plecat şi a lasăt chelnerul să toarne vinurile în pahar. La degustare ne-au fost oferiţi doar pesmeţi...

La sfârşitul excursiei, aşezate în fotoliile de afară, am decis să savurăm câteva clipe din splendoarea castelului. Într-adevăr, frumuseţea lui te copleşeşte, dar, totodată, parcă îi lipseşte ceva... M-am gândit îndată la faptul că acest castel a fost renovat, şi nu restaurat, iar arhitecţii au combinat mai multe stiluri. Însăşi clădirea a fost restaurată după modelul castelului de la începutul secolului XX. În acelaţi timp, aici găseşti un restaurant şi o sală de ceremonii în stil loft, iar pe teritoriu vezi un gard din lozie şi un cuptor în stil tradiţional moldovenesc. Din cauza acestor combinaţii de stiluri, nu s-a simţit acea atmosferă de altă dată, pe care vrei să o trăieşti atunci când vizitezi un castel construit aproximativ un secol în urmă. Un alt neajuns era lipsa copacilor pe teritoriu şi a podgoriilor în apropiere, acestea fiind situate la câţiva zeci de kilometri distanţă.

La ieşire, am devenit martorii unei situaţii neplăcute. Unui grup, format din cinci persoane din România, care a făcut programare electronică, i s-a spus la recepţie că nu se ştie nimic despre sosirea acestuia. Personalul s-a comportat necuviincios şi chiar brutal, aş spune. După aproximativ cinci-şapte minute de neînţelegeri şi, după prezentarea confirmării rezervării pe telefonul mobil, la recepţie în sfârşit acestor persoane li s-a spus „Bun venit!”.
 
În loc de conluzii
 
În ultimii ani, tot mai mult se discută despre valorificarea turismului vitivinicol. În 2018, Moldova a fost chiar gazda celui mai important eveniment de talie internaţională din domeniul turismului vitivinicol - Conferinţa Globală a Turismului Vitivinicol. În cadrul acesteia, autorităţile au făcut declaraţii şi au dat promisiuni, punând accent pe turismul vitivinicol sustenabil şi promovarea imaginii R. Moldova pe plan internaţional. Cu părere de rău, aspirând ca Moldova să fie cunoscută peste tot în lume, se uită de lucruri elementare, care în ansamblu formează imaginea ţării.

În primul rând, aceasta începe de la oameni. Deseori am auzit fraza „moldovenii nu au cultura vinului şi cultura de a servi vin”. Poate este adevărat! Dar cum să se familiarizeze moldovenii cu cultura vinului, dacă de exemplu, pentru a vizita o vinărie din Moldova, o familie din patru membri trebuie să achite între 2000 şi 3000 de lei. Este o sumă exagerată raportată la câştigul salarial mediu lunar de 5900 lei.

În al doilea rând, infrastructura drumurilor din R. Moldova lasă mult de dorit. Unele drumuri sunt reparate ani de zile, pentru că lucrările de reabilitare sunt efectuate necalitativ şi cu întârziere.

În al treilea rând, este vorba de lipsa amabilităţii şi atitudinea faţă de client. De multe ori, personalul tratează clienţii cu indiferenţă, de parcă ar vrea să scape de ei. Cu siguranţă, cazul grupului de români nu este unicul. Privind dintr-o parte această scenă, în minte mi-a venit o singură întrebare:  „Oare şi pentru zâmbet trebuie să plăteşti?” Desigur, acest comportament îl putem observa în diverse domenii de activitate, nu doar în cazul unei vinării, dar, cred că fiecare membru al personalului trebuie să aibă responsabilitatea de a-i asigura clientului asistenţa cuvenită, într-o manieră plăcută. Totuşi, vrem să ne promovăm ţara pe plan internaţional! Iar în acest context, detaliile contează!■