Profitразделитель ссылочного текста №_11-12_2022 (303), noiembrie-decembrie 2022

BC studiază posibilităţile de vînzare a businessului vinificatorilor

Alexandru TANAS | Vinificaţie & Limită

Starea proastă a economiei şi inactivitatea statului i-au strîns pe vinificatori la perete. Ei parcurg o situaţie care se aseamănă cu cea care domneşte în închisori şi în care funcţionează regula: mai întîi mîncăm ceea ce e al tău, apoi - fiecare ceea ce e al lui.

 După împotrivirile îndelungate ale statului, în timpul cărora funcţionari diferiţi ca rang şi culoare le-au prezentat vinificatorilor argumente forte, în viziunea lor, pentru repatrierea încasărilor în valută pentru produsele livrate în Rusia pînă la 26 martie 2006, Guvernul, în sfîrşit, a cedat.  În iulie, el a aprobat hotărîrea de amnistiere la repatrierea încasărilor în valută străină, conform căreia vinificatorilor nu li se vor cere bani pentru vinul livrat, de aproape 130 mil. lei ($13,4 mil.).

În tot acest răstimp, vinificatorii le-au dovedit funcţionarilor, cu argumente explicite, că banii pentru vinul livrat pînă la embargoul aplicat de Rusia la importurile vinicole moldoveneşti, nu vor mai fi recuperaţi niciodată. Şi acum, cînd amnistia a căpătat putere de lege, se ridică întrebări faţă de hotărîrea guvernamentală. Bunăoară, de unde provine suma de $13,4 mil. şi de ce este atît de infimă? Managerii marilor companii vinicole spun că este o sumă extrem de mică, lăsînd să se înţeleagă că, de fapt, cantitatea de bani irecuperabilă este mult mai mare.

Şi asta pentru că suma banilor irecuperabili este foarte uşor de calculat. Trebuie să comparăm statisticile privind restanţele vinificatorilor la situaţia din 26 martie 2006. Pentru că mai tîrziu exporturi de produse vinicole pe piaţa rusă nu au mai fost. Vinificatorii înşişi estimează pierderile la aproximativ  $180 mil. Putem presupune că o jumătate din aceşti bani este antrenată în aşa-zisele scheme obscure, neincluse în exporturile oficiale. Astfel, suma reală ar trebui să se ridice la 400-500 mil. lei ($41-51 mil.).

Există o serie de companii care şi pînă la amnistie nu au fost prea preocupate de problema repatrierii încasărilor în valută. Prin muncă asiduă şi eforturi incredibile, ele au obţinut deciziile judecătoreşti de la importatorii lor, în care se recunoştea oficial situaţia de forţă majoră în Rusia, legată de interdicţia importurilor de vinuri din Moldova.

Asemenea decizii erau înregistrate la Camera de Comerţ şi Industrie şi la Inspectoratul Fiscal Principal de Stat. Astfel, companiilor care deţineau această listă de documente, de obicei, nu li se cerea să restituie încasările inexistente pentru vinul trimis în Rusia. Companiile treceau la pierderi aceşti bani în evidenţa proprie. Este adevărat că fiscul verifica aceste casări de zeci de ori, pînă accepta, în sfîrşit, argumentele vinificatorilor.

Or, de dragul justeţei, ar trebui să recunoaştem că există companii care, în pofida amnistiei, continuă să aibă neplăceri în relaţia cu organele fiscale. Fiscul le cere pînă acum să plătească impozitele pentru produsele livrate în Rusia pînă la  26 martie  2006. În tot acest răstimp, vinificatorii au fost preocupaţi de problema recuperării banilor şi sub aspectul că, pe fundalul articolului de repatriere a încasărilor în valută, se putea lucra lesne cu organizaţiile de reideri. Pe lîngă faptul că întreprinderile trebuie să repatrieze, formal, sume mari, li se mai cere şi o amendă de 100% pentru termenul depăşit de repatriere. În această situaţie afacerile erau foarte simplu şi uşor de acaparat, dacă exista o resursă administrativă puternică şi lobby în structurile puterii.

Post factum, vinificatorii afirmă că Guvernul a procedat corect, anunţînd amnistia. Decizia, chiar dacă este întîrziată şi venită din suferinţa vinificatorilor, este una corectă. Vorba ceea, mai bine mai tîrziu decît niciodată. Embargoul rus la importurile de vin a rămas în urmă. De 10 luni de zile, piaţa rusă este deschisă pentru vinurile moldoveneşti. Este o perioadă pe deplin suficientă ca să determinăm situaţia actuală a vinificaţiei, să aflăm cum se simt vinificatorii.

Cu regret, trebuie să constatăm că, practic, toţi vinificatorii se simt foarte şi foarte rău. Credem că deja în decembrie  2008 vom avea de făcut bilanţul regretabil, stabilind who is who, ba şi statutul sectorului de vinificaţie, în ansamblu. Motivul constă în creşterea nesemnificativă a vînzărilor de vinuri. Cantitatea pe care vinificatorii o pot produce şi comercializa pe toate pieţele, cu excepţia Rusiei, este de aproximativ 10-12% pe an. Este un indicator normal şi nu trebuie să le reproşăm vinificatorilor, să-i certăm pentru că ar valorifica slab pieţele noi şi cu o concurenţă sporită. Cît priveşte lansarea pe piaţa Rusiei, mulţi au presupus că nu va fi uşor, dar abia de şi-ar fi imaginat vreun vinificator că va fi atît de greu.

Cînd te întrebi ce pot atrage asemenea dificultăţi şi la ce pot aduce, ajungi, involuntar, la răspunsuri triste. Cel mai probabil, mulţi vinificatori îşi vor reconsidera viziunea asupra acestui tip de business. Toţi se vor întreba categoric: să rămînă în el sau nu?

Companiile sînt epuizate din cauza procedurilor birocratice de intrare pe piaţa rusă. Iată lista scurtă a celor necesare în mod obligatoriu: autorizaţia de export, certificarea, ghişeul vamal unic, procedură inexistentă nicăieri în lume ca exportatorul să prezinte o garanţie bancară asupra disponibilităţii de a expedia vin în Rusia,   apoi i se elibera autorizaţia de cumpărare a timbrelor de acciz, care trebuie să treacă obligatoriu procedura codului de bare. Ultima procedură dă multă bătaie de cap. În codul de bare trebuie specificate o mulţime de date asupra produsului exportat, care se pot schimba pînă la momentul livrării vinului. Pe lista datelor şi informaţiilor există şi un aspect important – preţul la care vinul va fi livrat. De exemplu, dacă acesta nu va corespunde cu datele din codul de bare, or piaţa e piaţă, în două-trei luni toate pot să se schimbe, exportatorul riscă o singură soluţie – interdicţia livrării.

Vinificatorii care au dat busna pe piaţa rusă după aproape doi ani de chinuri, au trăit o încordare enormă. După exemplul celor 10 luni de activitate pe piaţa redeschisă, vinificatorii s-au înecat literalmente în  birocraţie. Datorită entuziasmului şi dorinţei de a-şi redresa afacerile, ei cu greu, dar s-au lămurit cu toate condiţiile draconice de intrare pe piaţă. Şi aici, iată că şi statul lor „i-a ajutat”, instituind noi cerinţe la nivel de regulamente şi proceduri, care trebuie respectate obligatoriu şi, mai ales, plătite, ceea ce în final scumpeşte produsele. De exemplu, certificarea sau marca de stat comercială a calităţii. De fapt, s-a constatat că de marcă nu este interesat nici producătorul, nici consumatorul, ci doar instituţia care încasează bani pentru ea.

Şi plus la toate năpastele – situaţia obiectivă pe pieţele externe – recesiunea economiei SUA şi deprecierea dolarului, stagnarea pe pieţele europene, demararea unor procese analogice în economia rusă şi cea ucraineană, inflaţia mare, aşteptările constante de scumpire a resurselor energetice. Acestor factori negativi ar trebui să le adăugăm dobînzile  mari la credite (27%), imposibilitatea de obţinere a unor împrumuturi noi din cauza celor nerambursate. Vinificatorii, practic, nu mai au ce depune în gaj, deşi acum, în toiul noului sezon, ei au nevoie stringentă de bani. Toate acestea au căzut pe umerii vinificatorilor, ajunşi singuri în faţa problemelor existente.   

 

 

Pe piaţa redeschisă a Rusiei, managerii companiilor autohtone au remarcat din start cîteva inovaţii care caracterizează piaţa sub un aspect nou, schimbat în perioada absenţei vinurilor moldoveneşti, într-un sens nefavorabil Moldovei. De exemplu, mai înainte banii li se restituiau companiilor în 28-30 de zile, iar acum perioada de recuperare s-a extins la 90-120 de zile. Rezultă că acum sub formă de mijloace circulante, companiile au nevoie de o cantitate de bani de patru ori mai mare ca să-şi deservească afacerea, în particular, exporturile de vinuri către Rusia. Capitalizarea livrărilor de vinuri pe piaţa rusă a crescut brusc.

Fenomenul de creştere a indicatorului de capitalizare se manifestă şi pe alte pieţe. Ritail în Ucraina şi Kazahstan, practic, nu se mai deosebeşte cu nimic de ritail-ul din Marea Britanie, Germania sau SUA.  Mai înainte, vinificatorii plăteau sume de intrare reţelei sau magazinului mare pentru a fi expuse pe raftul comercial, pe cînd acum aşa-zisa taxă de intrare a crescut multiplu. Acum, pentru vinificatori este culmea visului să intre într-o reţea comercială cu posibilitatea de expunere pe raft a 20-30 de denumiri de vin. Cu asemenea costuri, posibilităţile financiare ale companiilor vinicole vor ajunge pentru cel mult două-trei feluri de vin.

Acum exportatorul moldovean trebuie să garanteze un anumit volum de vînzări de vinuri în termen de 60 de zile. Dacă nu are asemenea vînzări, trebuie să elibereze locul pe raft fără să recupereze banii plătiţi pentru intrarea şi locul pe raft. În plus, are de cheltuit enorm pentru acţiuni de trade-marketing, pe care trebuie să le organizeze regulat ca să se menţină în magazin.

Calculele arată că dacă reprezentăm grafic o sticlă cu vin moldovenesc, rata venitului care li se cuvine vinificatorilor nu se ridică nici la 20%. Rezultă că cu o atare rată de profitabilitate de la o sticlă de vin vîndută companiile nu vor putea acoperi toate costurile de producere a vinului. Tocmai aici constă disperarea lor, care, practic, le inhibă pe multe.

Şi cui, mă rog, i-ar ajunge nervi şi puteri ca să îndure toate acestea? Căci este mult mai simplu să depui banii la bancă şi să ai 23-25% nefăcînd nimic. Totul este simplu – stai, scuipă în pod, fumează, odihneşte-te. O asemenea profitabilitate se atestă în timp ce vinificatorii, muncind din răsputeri, abia obţin o rentabilitate de 4-6%. Şi asta cu riscuri enorme de producţie, de  300-400%, luînd în calcul numele onest, reputaţia, relaţiile deteriorate cu bancherii.

Vinificatorii se întreabă involuntar dacă nu e mai bine să vîndă totul, să depună banii la bancă şi să ridice dobînzi mari? Mulţi dintre ei nu-şi imaginează, cît va mai dura această situaţie în economie, cînd nimănui nu-i pasă de fabricarea şi exporturile de produse.

Managerii marilor companii propun diverse variante de soluţii, pe care statul, adoptîndu-le, ar putea să-i ajute pe vinificatori în plan de termen scurt, oferind, totodată, sectorului şansa unei dezvoltări dinamice în viitor. Una dintre soluţii constă în autorizarea exporturilor de vin în vrac, care oferă un viitor enorm Moldovei. Agenţii economici pot produce şi exporta materii prime în cantităţi nelimitate. Odată ce Moldova are pămînt fertil şi condiţii climaterice bune pentru producţia, de exemplu, de materii prime pentru vinurile spumante, de ce să nu profităm de aceasta? Este un loc rar în lume unde se pot produce vinuri spumante brute foarte calitative. Apropo, astfel a fost şi în ex-URSS, cînd materiile prime moldoveneşti se îmbuteliau la multe fabrici departe de hotarele Moldovei.

Componenta de materii prime mai este actuală şi din punctul de vedere că republica are tehnologii vechi de producere a strugurilor, care, practic, au fost pierdute şi îşi trăiesc ultimii ani. Restabilirea lor nu are rost, pentru că ele cer un număr enorm de braţe de muncă, pe care ţara nu le va mai avea niciodată, totodată, nimeni nu va permite Moldovei să aducă chinezi. În Chile şi Argentina, de exemplu, se aplică tehnologii şi procedee de cultivare a viţei de vie atît de moderne încît o persoană prelucrează plantaţii cu suprafaţa de 20 de hectare. Deci şi pentru noi soluţia trebuie să rezide în noi tehnologii şi noi vii, care vor face posibilă creşterea nu a 4, ci, cel puţin, a 15 tone de struguri de pe un hectar. Şi atunci rentabilitatea la livrarea materiilor prime ar putea să ajungă la 200% şi mai mult.


În aşteaptarea sărbătorii
În acea perioadă dificilă pentru vinificatori, cînd vinurile lor au lipsit de pe rafturile magazinelor din Rusia, Moldova se alina cu speranţe grandioase. „Va veni timpul şi vor avea parte şi moldovenii de sărbătoare”, afirmau optimiştii. Pe lîngă vinificatorii înşişi, nutreau şi alţii speranţe  că vinurile moldoveneşti ar putea reveni pe piaţa Rusiei şi ar putea să se afirme bine acolo. Dar au trecut nouă luni   şi vinificatorii au fost primii care au constatat: toate se obţin foarte şi foarte greu şi, mai ales, cu investiţii fabuloase, de care businessul nu este pregătit după 1,5 ani de lîncezire. Chiar situaţia actuală este în defavoarea companiilor vinicole, ai căror manageri nu pot împrumuta bani pe piaţă la ei acasă şi peste hotare.

Vinificatorii susţin că în patru ani, cei care vor avea suficientă răbdare, puteri şi bani  pentru această perioadă de timp, vor putea să readucă Moldovei vînzări de 200 mil. sticle în Rusia. Şi asta cu condiţia obligatorie că piaţa rusă va creşte continuu, adăugînd, cel puţin, 12-14% anual. Rezultă că în cinci ani piaţa însăşi va creşte cu 60%.

Hotarul de 200 mil. sticle de vin va putea fi cucerit în comun doar de către cei care dispun de resurse proprii sau bani de împrumut ieftini, care se pot obţine pe perioada efectuării operaţiunilor de marketing pe piaţa rusă.  Marketingul modern şi eficient este o direcţie în vinificaţie în care trebuie să investeşti şi să tot investeşti. Bursa pe piaţa rusă s-a sfîrşit şi acum acolo trebuie comercializate vinuri de brand. Iar promovarea brandului cere investiţii de bani grei pe care azi majoritatea companiilor nu le au şi abia de vor avea în curînd: unii vinificatori sînt în pragul vînzării businessului lor de către creditori.

Cel mai probabil, anume această perspectivă văd experţii internaţionali în viticultură şi vinificaţie, atunci cînd susţin în unison că în Moldova apriori în 10 ani vor rămîne  4-5 companii vinicole mari, iar celelalte vor dispărea sau vor fi asimilate de structuri înrudite mai puternice sub aspect financiar.

Acum, se încheie etapa a cărei răceală vinificatorii o simt deja personal. Ea are legătură cu faptul că pe parcursul anilor 2006-2007, creditorii au aşteptat ca vinificatorii să ramburseze împrumuturile. Şi acum, cînd au trecut 10 luni din ziua revenirii vinurilor pe piaţa rusă, de fapt, nimic din ceea ce aşteptau cu toţii nu se întîmplă cu vinificatorii. Chiar şi incandescenţa spiritelor, cînd mulţi erau interesaţi cine va răspunde de situaţia în care au ajuns vinificatorii, a intrat în declin, dacă în genere nu s-a potolit complet. Se pare că acum soseşte clipa, cînd băncile vor da cu toate comanda  şi dosarele cu gajurile vinificatorilor vor ajunge în judecătorii. Va fi o situaţie în care fiecare vinificator va rămîne singur în faţa instanţei şi a legii. Iar conform legii  vinificatorii, fireşte, nu au dreptate: creditele pe care le-au contractat nu au fost rambursate (!).

 

 

Prognozînd eventuala evoluţie a evenimentelor în această toamnă, în legătură cu această perspectivă, experţii spun că bancherii vor da ordin juriştilor şi dosarele de credite ale companiilor vinicole vor ajunge în judecătorii. Iar mai departe totul va merge pe drumul bătătorit cînd toţi cunosc finişul din start: gajurile vor ajunge pe mîna creditorilor.

Vinificatorii, care privesc treaz lucrurile, văd două eventuale scenarii pentru viitor:

1. În cadrul primului scenariu, va fi realizată etapa în timpul căreia vor dispărea cei care îmbuteliază vinul şi care au credite compromise la bănci. Este foarte probabil că ei vor fi consolidaţi de către companiile  mai puternice pe plan financiar şi nu întotdeauna – pe plan tehnic. Pur şi simplu, în viitor nu va fi nevoie de capacităţi mari, pentru că companiile nu vor putea comercializa cantităţi mari de vin. Vor rămîne cinci-şase companii care vor îmbutelia cîte  40-50 mil. de sticle. Asemena companii vor avea nevoie de materii prime ieftine pentru îmbutelierea vinurilor.

2. Al doilea scenariu prevede o etapă actuală pentru fabricile mici de procesare a strugurilor. Aceste aşa-numite „culegătoare” sînt capabile să proceseze trei-cinci mii de tone de struguri pe sezon. În două-trei luni, managerii lor vînd materiile prime în Bielarus sau Ucraina, după care aşteaptă liniştit sezonul următor.  În tot acest răstimp, ele au existat fără probleme financiare, fără să facă investiţii importante şi fără să facă planuri pe mulţi ani înainte. Acestea, cel mai probabil, tot vor fi doborîte definitiv. Asemenea fabrici se alimentează, de regulă, din plantaţiile viticole vechi, pe care le-au moştenit de la fosta URSS. Ele nu au achiziţionat fabrici, nu au plantat vii de soiuri europene progresiste, ci au stat, ca ploşniţele pe piaţă, sorbind din ea tot ce s-a putut. Şi au investit, practic, tot beneficiul încasat, în obiecte de lux.

Este cert că încheierea ambelor etape, regretabilă pentru mulţi, va grăbi venirea în Moldova a unor investitori care vor plasa bani în pămînt, vor planta vii, şi abia apoi vor începe să acţioneze după şablon – producţia şi vînzările de vinuri de brand. Este, pur şi simplu, imposibil să nu vină nimeni cu bani grei pe acest pămînt roditor şi să nu crească aici struguri, legume, fructe, grîu... Chile hrăneşte o jumătate de lume. Dar numai pe parcursul unei jumătăţi de an.  Dar lumea are nevoie de alimente şi materii prime şi în a doua jumătate, şi Moldova este capabilă pe deplin, trebuie să le livreze şi le va livra.

Calculul puterilor

Atunci cînd uşa spre piaţa rusă a fost închisă chiar sub nasul vinificatorilor cu lacătul „Rospotrebnadzor”-ului, ei şi-au blestemat disperaţi soarta şi faptul că nu au calculat propriile puteri. Vinificatorii şi-au reutilat masiv producţiile, au plantat sute de hectare de vii şi părea că s-au pregătit de activitatea ritmică care presupune dezvoltarea dinamică a businessului cu rambursarea garantată a creditelor, dar iată că a venit ca din senin... embargoul. Şi cu cît mai mult timp piaţa nu se deschidea, înrăutăţind situaţia financiară a companiilor, cu atît mai mult vinificatorii reveneau cu gîndul la practicarea eronată, în viziunea lor, a businessului, care exista alături de ei. Şi asta pentru că în vinificaţie existau firme care turnau vin din robinet, diferenţiindu-l cu etichete colorate viu şi cu sticle în figuri. Şi atunci cînd a venit embargoul, nu a trebuit să-şi facă probleme: s-au dat la dos ca să aştepte vremuri mai bune. Această parte din business nu avea plantaţii proprii, producţii de procesare şi îmbuteliere, nici colective numeroase, prin urmare, nu a avut de suportat pierderi enorme. În timp ce la altă parte din business aceste pierderi creşteau zilnic ca un bulgăre de zăpadă. Cît fac doar dobînzile la creditele compromise de la bănci?

 Deşi pare straniu, dar în condiţiile economiei moldoveneşti, anume strategia oamenilor cu o atare abordare a afacerii, cînd vinul se toarnă din robinet,  s-a dovedit a fi cea mai înţeleaptă. În perioada în care pieţele parcurg o stare de tranziţie, managerii unor asemnea firme au ales posibilităţile cu costuri mici. Nimeni dintre ei nu avea vreun brand valoros. Aveau bursă şi exista un val cînd marfa se cumpără la preţ fix şi pentru cumpărători nu contează, în principiu, calitatea vinului turnat în sticle.

Acest detaliu important, care caracterizează indiferenţa dealerilor din Rusia pentru calitatea vinului, în linii mari, a dat o lovitură puternică  vinificaţiei Moldovei. Importatorii ruşi veneau în republică şi spuneau: „Noi avem nevoie de vin de  45 de cenţi pe sticlă!”. Iar toate celelalte – costul sticlei, al dopului, al etichetei, al muncii, al vinului – nu-i interesa pe importatori. Un asemenea vin se punea pe raft la preţul de 65 de ruble ($2-3) şi la acea etapă aceasta convenea tuturor sau aproape tuturor.

Chiar şi consumatorii nu-şi prea făceau griji în privinţa calităţii vinurilor. Pe teritoriile unde dominau vinurile moldoveneşti, consumatorii deosebesc laptele de apă, berea de lapte şi vinul de votcă.  Emoţiile, soiurile, denumirile, buchetul, culoarea nu aveau un rol mare pentru consumatorul masiv. Principalul era că vinul e dulcişor.

În răstimpul care a trecut după martie 2006, vinificatorii constată că în Rusia acum mulţi consumatori renunţă la votcă, mai ales, femeile. Este cert că vinul bun va cunoaşte progrese, dar nu atît de rapide precum îşi doresc, chiar azi, vinificatorii moldoveni. După embargou,  managerii companiilor moldoveneşti deseori au prilejul să audă în Rusia că în loc de vinuri moldoveneşti, piaţa lor este inundată de vinuri din Franţa, Spania, Italia, Argentina sau Chile. Dar aceasta, cel puţin, nu corespunde adevărului. Pur şi simplu, acum „experienţa” moldovenească a fost mutată spre aceste ţări, şi ruşii pun întrebarea analogică deja vinificatorilor din Franţa, Spania, Italia, Argentina şi Chile: „Noi avem nevoie de o sticlă de vin la preţul de  48 de cenţi”. Aşa că managerii, atunci cînd li se spune că acum pe rafturile din magazinele ruse se află  vinuri franceze, spaniole, chiliene, trebuie să trateze sceptic aceste cuvinte.


Calculul managerial
În activele multor companii vinicole este prezent, sub o formă sau alta, capitalul străin. În sensul clasic, tocmai acesta ar trebui să servească în calitate de acel strat intermediar care în perioadele grele permite supravieţuirea, cu menţinerea potenţialului pentru dezvoltarea ulterioară a businessului.

Pe piaţă există companii în a căror structură capitalul străin a fost prezent din momentul înregistrării lor. Anume cu ajutorul lui, unele companii au reuşit să creeze pe loc gol fabrici ultramoderne, care după nivelul proceselor tehnologice şi al utilajului, practic, nu se deosebesc cu nimic de întreprinderile similare din Europa. Vorbind despre importanţa banilor acţionarilor străini pentru business, managerii fac mărturii curajoase: „La moment, banii sînt cheltuiţi...”.

Există şi aici o logică: în aceşti doi ani dificili pentru vinificaţie, companiile s-au constrîns pînă la limită, dar au întreţinut colectivele, pregătindu-se de momentul „saltului chinezesc”. Timpul saltului însă nu a sosit, iar saltul însuşi, din păcate, nu s-a produs. S-a dovedit că a fost o decizie managerială incorectă – să menţii colectivul şi echipa de specialişti în tot acest răstimp.

Căutînd să nu cadă de acord cu această concluzie tristă, autorul prezentelor rînduri a căutat să afle opinia vinificatorilor despre cum ar trebui să fie, la modul ideal, politica statului, pentru ca ei să nu ajungă în actuala situaţie deplorabilă?

Managerii companiilor au concluzionat, practic, în unison: „La modul ideal, statul ar trebui dacă nu să compenseze integral pierderile vinificatorilor de pe urma crizei ruse, cel puţin, să lase creditele bancare fără dobînzi pentru măcar opt ani”.

Calculînd cît de importantă este această sumă pentru vistieria statului, revista “Profit” a ajuns la cifra coordonată de 900 mil. lei. Deşi iniţial se enunţa una de 1,4 mlrd. lei, din momentul crizei unii au vîndut terenurile, imobilele, o parte din active, plătind datoriile şi scăpînd de presiunea băncilor.

 

 

 

  

Vinuri speciale
Încă cu mult timp înainte de criză, se credea că una dintre direcţiile cu perspectivă în vinificaţie sînt companiile mici, care aveau ca scop principal îmbutelierea a 100 mii sticle de vin pe an. Cum să supravieţuiască ele în această perioadă grea pentru întregul sector?

Experţii şi specialiştii în domeniu afirmă că asemenea companii, desigur, vor exista, au o perspectivă bună, dar pentru o atare producţie au nevoie de doi-trei vinificatori şi 40 de tone de struguri. Vinificatorii vor aduce vinul brut pînă la condiţia necesară, după care orice companie mare – „DK-Intertrade”, „Acorex Wine Holding”, „Lion Gri”, „Chateau Vartely”, „Vinăria Bostovan”, „Cricova” – va putea îmbutelia  40 mii sticle de vin. Dar trebuie să fie un vin calitativ şi special, maturat în butoaie. Fireşte, un atare vin va avea un preţ de cost mic, datorită costurilor de producţie minime. Dar la bursă nu mai vinzi 40 mii sticle de vin, aici trebuie să ai ceva special, inedit.

Apropo, despre rentabilitatea vinificaţiei. În fine, aceasta trebuie să aibă un nivel minim, pentru ca vinificaţia să se dezvolte, nu să rămînă într-o stare de stagnare. Vinificatorii estimează această rată la 35-40%, în timp ce la etapa actuală rentabilitatea brută este de 15%, iar indicatorul ei net la unele companii este, practic, în minus. Şi asta pentru că din cauza politicii monetar-creditare, pe care o promovează statul, vinificatorii, de exemplu, pierd la fiecare livrare de vin 20-30%. Aceste pierderi se formează din diferenţa de curs valutar (-10%),  inflaţie (-10%), impozitele locale (-10%), de multe dintre care exportatorii ar putea fi scutiţi pentru a evita pierderile de acasă la nivel de  30% din venituri.

Exportatorii propun statului să indexeze pierderile exportatorilor, rezultate din diferenţa între cursurile valutelor. Să zicem, dacă exporturile de vin constituie în medie pe an $45 mil., valoarea compensaţiei nu depăşeşte $4,5 mil. Dar propunerea întîmpină obiecţii. Vinificatorilor li se răspunde la toate nivelurile că Fondul Monetar Internaţional nu va admite aşa ceva.

În această situaţie, involuntar, ne întrebăm: „Prin ce se manifestă, de fapt, politica statului în raport cu exportatorii?” În condiţiile în care ei caută acum să obţină produse, nu se vede politica statului. Exportatorii nici nu ştiu măcar care este politica de la noi în domeniul promovării mărfurilor moldoveneşti peste hotare. Ei nu văd schimbări în viitor, pentru că orice premise pentru schimbări sînt inexistente. Prin urmare, politica economică, exprimată prin stagnarea exportatorilor, va continua.


Comercializarea activelor de dragul salvării afacerii  

Experţii estimează că multor companii vinicole nu le-au ajuns doar 1,5-2 ani ca să iasă din zona riscantă de practicare a afacerii, legată de cota exagerată a resurselor de împrumut. Cei doi ani lungi şi chinuitori de nopţi nedormite şi reflecţii despre cum să păstreze businessul, să salveze compania şi să rămînă pe linia de plutire nu s-au soldat cu exemple relevante de depăşire a crizei.

Iniţial, mulţi erau dominaţi de un optimism, chiar frate cu eroismul uneori, care da speranţa că vor putea corecta situaţia singuri, fără pierderi, pe cînd acum starea de spirit este alta. O parte din business înţelege clar şi este vădit disponibilă să cedeze o parte din afacere de dragul salvării acesteia. Din cauza încordării nervoase constante, vinificatorii sînt bîntuiţi de cele mai diferite gînduri. Ei înşişi nu au putere de voinţă, dar dacă cineva ar veni şi le-ar propune investiţii, unii, fără să stea pe gînduri, ar ceda o parte din active ca să salveze companiile şi tot ce au realizat în anii de constituire. Pur şi simplu, nu le-au mai rămas puteri deloc.

Majoritatea vinificatorilor sînt oameni de afaceri afirmaţi şi prosperi. Cu regret, pentru mulţi dintre ei toate acestea ţin deja de trecut. Situaţia poate fi salvată prin venirea pe piaţă a unor investitori solizi, pentru care nu e mare lucru să investească 30-50 mil. euro într-o companie vinicolă. Este adevărat că companiile trebuie să merite investiţia, de exemplu, să aibă un brand bine promovat, o producţie cu tehnologiile şi volumele corespunzătoare, calitatea şi marca vinului şi, mai ales, vii proprii, capabile să garanteze materii prime bune pentru fabricarea unor vinuri de calitate foarte bună. Dar nici acestea nu sînt toate. Managerii trebuie să aibă o viziune clară asupra  perspectivelor businessului, capacitatea de a vedea viitorul companiei cu o anticipaţie de 3-5-10 ani. Şi, în sfîrşit, ultima condiţie: top-managerii trebuie să aibă un anumit curaj, o minte rece şi un calcul treaz. Toate aceste calităţi, luate la un loc, vor ajuta la formularea conştientizată a unei concluzii deloc uşoare: de dragul salvării businessului, o parte din acesta va trebui cedată investitorilor, la un preţ acceptabil.

Pentru mulţi această decizie va fi dificilă pe plan psihologic. Mulţi vinificatori vor fi determinaţi efectiv să o ia de către băncile care nu vor mai crede promisiunilor, nu vor mai întocmi noi calendare de restructurare a plăţilor pentru creditele expirate.

Dar şi după luarea deciziei privind oportunitatea comercializării unei părţi din business, vinificatorii vor avea decepţii. Şi asta pentru că investitorii cu bani au, de regulă, propriile imagini şi viziuni asupra businessului vinicol în Moldova. Din păcate, viziunile lor asupra acestei afaceri nu coincid întotdeauna cu viziunea proprietarilor de fabrici şi vii autohtoni, care cred că cunosc totul, în amănunte despre acest business, ca nimeni altul. În asemenea clipe, de regulă, survine timpul melodramelor.

În mod tradiţional, poziţia investitorilor cu bani se reduce la aceea că ei propun edificarea unui business mixt, practic, de la zero, de parcă pînă la venirea lor aici a fost potopul.  Pur şi simplu, tot de ce dispune azi o duzină de cele mai bune companii, ei denumesc cu simplul cuvînt „platformă”, de pe care se poate face un start reuşit pentru o afacere prosperă în viitor.

După un asemenea scenariu a acţionat, de exemplu, un fond de investiţii occidental solid, care, după ce a studiat businessul într-o companie, a fost literalmente încîntat de ceea ce a văzut: producţie modernă, branduri de vin cunoscute, plantaţii viticole...

„Lăudat să fie managementul care a creat o atare companie. Le mulţumesc enorm acţionarilor, pentru că au răbdat atîţia ani, investind bani în dezvoltarea ei. Compania are un viitor colosal, dar numai cu condiţia că în ea vor fi investiţi, în condiţii de paritate, 40 mil. euro”, a conchis investitorul, ale cărui cuvinte i-au şocat şi pe manageri, şi pe acţionari.

Reprezentantul fondului aştepta la modul cel mai serios răspunsul la întrebarea sa: ”Cît încă acţionarii  sînt dispuşi să mai investească în companie?”

Şi, oricît de fantastic ar suna propunerea investitorului, la prima vedere, din punctul de vedere al businessului, poziţia lui este impecabilă!

„Compania are o platformă şi posibilitate de creştere fantastice în viitor, iar valoarea businessului său este negativă, aşa că noi nu sîntem pregătiţi să investim bani singuri. Iar dacă businessul este cu semnul minus, pentru ce trebuie să plătim?”, căuta să afle reprezentantul fondului.

Iese o comedie de genul: investitorul a făcut o ofertă cu următoarea esenţă :

-    Acţionari, dăruiţi-ne businessul şi noi îl vom dezvolta pînă la un rezultat fantastic!  

Poziţia acţionarilor este uşor de imaginat din start: „O ofertă mai umilitoare nu am mai auzit în tot acest răstimp. Investitorul ne face aluzie, în sensul direct al cuvîntului: băieţi, daţi-vă la o parte, eliberaţi terenul, iar noi le vom face pe toate celelalte în locul vostru”.

S-ar putea ca toate acestea să le pară unora asemănătoare cu o comedie, dar este un fapt din viaţa reală a unei companii vinicole. Managerii acesteia înţeleg că pentru dezvoltarea ulterioară e nevoie de bani vii, pe care investitorul îi oferă în condiţii draconice. Dar, din respect faţă de business, probabil că acţionarii au nevoie de o primă cît de cît, să zicem, un bonus de $10-$15 mil. Pentru că în 15 ani de existenţă, compania a plătit băncilor $25 mil. doar ca dobînzi pentru credite.

Investitorul cu bani grei este un moş zgîrcit. Nu-l faci milos cu emoţiile. El a plecat lăsînd oferta despre viitorul fantastic al companiei, care poate deveni realitate dacă acţionarii vor investi în ea 20 mil. euro.

Or, după încheierea sezonului de concedii, pentru acţionari se întrezăreşte şi o altă realitate – cererile de chemare în judecată. Băncile au răbdat multă vreme, au aprobat calendare de restructurare a creditelor, pe care vinificatorii le-au încălcat. Şi toate în viaţa aceasta, inclusiv răbdarea băncilor, au capăt.

Băncile, care în acest răstimp au concentrat în mîinile lor datoriile companiilor vinicole, răscumpărîndu-le de la alţi creditori, deţin mai mult decît gajuri. Asemenea bănci ţin în mînă afacerile vinificatorilor. Şi atunci cînd va sosi timpul circumstanţelor de forţă majoră, băncile vor comercializa nu liniile de îmbuteliere, nu viile, nu stocurile de vin de marcă, ci businessul vinificatorilor. 

 

 

 

Vinificatorii nu au scheme corecte de business 

În caz de faliment al marilor companii vinicole în Moldova, un strat întreg al culturii de practicare a businessului va pleca de pe arenă. Astfel au comentat reprezentanţii unei companii petroliere regionale cererile băncilor de chemare în judecată a companiilor vinicole.

Interlocutorul a recunoscut, cu regret, că acest final dramatic, în mare parte, a fost previzibil: majoritatea companiilor nu au avut o abordare în sistem a acestui business.

„În perioada dezvoltării vertiginoase, vinificatorii au dispersat businessul pe diferite direcţii care consumau resurse şi nu exercitau o influenţă eficientă asupra producţiei şi vînzărilor de vin”, a spus reprezentantul companiei.

El a opinat că reprezentanţii companiilor vinicole treceau cu vederea, fără să se gîndească, subvenţiile de 100% care se oferă colegilor din alte state, ceea ce îi plasa din start în condiţii inegale pe pieţele respective.

“Managerii companiilor duceau o viaţă frumoasă, făcînd investiţii mari în imobile şi obiecte de lux şi neavînd, totodată, scheme de practicare a businessului integrate vertical şi pentru perspectivă”, a spus managerul.

În opinia lui, embargoul aplicat de Rusia la importurile de vinuri moldoveneşti, în martie 2006, a urmărit nu numai scopul politic de a pedepsi Moldova, dar şi cel de redistribuţie a pieţei alcoolului.

“În Rusia, deciziile politice au uneori un substrat economic bine exprimat. În cazul cu vinurile moldoveneşti şi georgiene, ea s-a exprimat şi în redistribuţia pieţei, de asemenea”, a menţionat el.

În context, managerul presupune că atunci cînd băncile vor începe să desfăşoare tendere în care vor vinde gajurile vinificatorilor, primii care vor răspunde acestor concursuri vor fi investitorii din Rusia, care vor avea posibilitatea să cumpere aceste active, în condiţii fără alternativă, la preţuri acceptabile.

„Este puţin probabil ca investitorii occidentali să fie interesaţi de activele care funcţionează într-un business greu de înţeles în lipsa unor scheme suficient de clare şi transparente”, a conchis interlocutorul.

Comentarii [4]

Comentariu
  • 25.09.2015 12:43:55
  • 13.11.2016 12:58:48
  • 18.01.2017 10:41:42
  • 21.06.2017 11:08:06

Adauga-ţi comentariu

© 2008 "Profit"

 

Ştiri
În cazul preluărilor materialelor de pe site este necesară indicarea sursei Profit.md
Sesiuni curente:
29
Afişări de site:
2278744
Vizitori unici:
4724043

WebArt Pro