1. A ştiut că va reuşi

Alexandra Can este o femeie puternică şi perseverentă, care întotdeauna a ştiut că va reuşi în viaţă. Nu s-a lăsat bătută nici chiar atunci când se părea că soarta o pune la încercare. Şi-a călit astfel voinţa, ambiţia şi curajul, iar astăzi nu există impedimente pe care nu ar putea să le depăşească. Timp de patru ani la rând a tot susţinut examene pentru a fi admisă la Facultatea de Economie a Institutului Politehnic, ca până la urmă să reuşească. A ales să facă facultatea serală, pentru ca ziua să muncească şi să-şi ajute mama care a crescut de una singură cinci copii. S-a angajat la Artima în anul 1971 la vârsta de 19 ani, iniţial în calitate de cusătoreasă, apoi în secţia control al calităţii, după care contabilă şi contabilă superioară. Îşi aminteşte cât de dificili au fost acei ani când ziua muncea, iar seara, până pe la ora 23.00, frecventa lecţiile. În primele săptămâni, pur şi simplu, dormea cu capul pe bancă. Mai apoi a aflat că ceilalţi studenţi se tot întrebau prin culoare: „Cum a ajuns la facultate această fată, care doarme tot timpul la ore?”. După ce a intrat însă în ritm, colegii au înţeles foarte repede cu cine au de a face.  

2. A fost autodidact

Lucrând în calitate de contabilă începătoare la Artima, a învăţat, practic, singură cum se mănâncă pâinea de contabil. La acea vreme la întreprindere era doar o singură persoană care putea lucra la „celebra” maşina Felix, utilizată în contabilitate. A întrebat-o cum se lucrează şi a văzut că nu-i strălucesc ochii de bucurie ca să-i explice. Şi atunci a înţeles că trebuie să înveţe singură. „Încă pe vremea aceea exista concurenţa muncii şi nu se dorea ca cineva să te depăşească”, spune Alexandra Can. Făcea singură sute de calcule pe ciorne, pe care ulterior le trecea pe curat, nu-şi ridica ore în şir ochii de la hârtii, ca deja după două săptămâni să fie dată drept exemplu unei alte colege. „M-am simţit însă atât de jenant, pentru că eu ştiam ce ştiu. De fapt, ştiam că nu ştiu prea multe. Dar mai ştiam că voi şti şi pentru asta voi depune mult efort”, îşi aminteşte ea. A urmat mai apoi avansarea la funcţia de contabil superior, preşedinte al comitetului sindical al întreprinderii, a întemeiat o familie, iar în paralel a continuat studiile. La un moment dat era atât de obosită, încât prin anul patru de facultate a avut sentimentul că nu va reuşi să finalizeze studiile. Dar, nu s-a lăsat bătută.

3. Vot de încredere

În anul 1986 i s-a propus funcţia de şef al direcţiei evidenţă şi repartizare a spaţiului locativ al sectorului Buiucani din oraşul Chişinău. A activat în această funcţie, de altfel pentru alţii foarte „mănoasă” încă atunci, fără ca să existe careva nemulţumiri în legătură cu deciziile adoptate de Comitetul executiv. În 1990 i s-a propus să lucreze în calitate de contabil-şef la Ministerul Economiei Naţionale. Deşi nu avea experienţă în calitate de contabil-şef, totuşi i s-a acordat acel vot de încredere. „Ministrul Constantin Tampiza cunoştea bine capacităţile mele şi mi-a zis atunci: „Dnă Can, Dvs. aţi învăţat atât de mulţi oameni să lucreze, că ai să te înveţi şi aici”, spune Alexandra Can. Un an şi jumătate – atât i-a fost suficient ca să intre în materie, să progreseze şi să plece, pentru că deja se plictisea. Ulterior, s-a săturat de „schimbarea guvernelor ca mănuşile”. „De fiecare dată trebuia să fim stresaţi la gândul dacă îi vom plăcea sau nu unui şef nou, dacă acesta nu-şi va aduce oamenii lui în funcţii etc.”, îşi aminteşte ea. A decis să încerce să activeze în sectorul economiei reale.

4. Funcţia de ministru - nu doar o onoare

După ce s-a „perindat” prin diverse funcţii publice, a revenit în calitate de director la Artima, care la acea vreme se confrunta cu grave probleme financiare. 900 de angajaţi stăteau acasă, fabrica avea datorii enorme la furnizori, la buget şi la bănci. Având însă susţinerea angajaţilor, a reuşit în câţiva ani să pună din nou fabrica pe picioare. Şi atunci, a fost numită în funcţia de ministru al industriei şi comerţului. Activând timp de opt luni în cadrul Guvernului Sturza, a învăţat că „dacă dorim să dezvoltăm ţara, atunci o funcţie de ministru nu este doar o onoare, dar, în primul rând, o mare responsabilitate în faţa cetăţenilor”.

5. Responsabilitatea fiecărui vot

Cât a fost ministru şi mult timp după aceea, a crezut că va răspunde toată viaţa pentru orice vot dat în Guvern şi că trebuia să examineze toate proiectele de documente indiferent din ce domeniu erau. „Analizam minuţios orice proiect de teamă ca nu cumva să fiu pusă la puşcărie pentru că am votat o hotărâre care a adus prejudicii ţării. Am fost atât de naivă. Mult mai târziu am înţeles că pentru votul colectiv nu răspunde nimeni. Dacă ar exista responsabilitatea fiecăruia pentru că s-a angajat în nişte decizii părtinitoare, atunci ar fi altfel. Dar îmi pare bine că nu am ştiut că nu răspund pentru fiecare decizie. Poate atunci mă stricam şi eu”, spune Alexandra Can.

6. În funcţii publice a văzut de toate

Activând în diverse funcţii publice Alexandra Can a văzut ce înseamnă administraţia publică centrală, cum se decid lucrurile bune şi cele rele, cum cooperează între ele diverse instituţii, cum se creează diferite grupări pentru a-şi promova propriile interese etc. „Am văzut de toate. Am mai văzut cum o instituţie publică este dispusă să facă orice  dacă trebuie. Personal, am auzit cum şeful Departamentului de statistică îi zicea premierului: „Dle Prim-ministru, dar cum trebuie să fie informaţia, că noi putem face cum trebuie?”, îşi aminteşte Alexandra Can.

7. Trebuie schimbat sistemul

Alexandra Can s-a simţit foarte confortabil oriunde a lucrat pentru că niciodată nu s-a aflat acolo unde nu ar fi putut face faţă lucrurilor. „Întotdeauna mi-am dat seama bine ce pot şi ce nu pot. Dacă mi s-ar propune să lucrez acum chirurg, evident că nu pot… Dar dacă ar fi să lucrez în calitate de director al unei instituţii de ocrotire a sănătăţii, atunci aş face-o foarte bine şi cu plăcere, pentru că ştiu ce înseamnă managementul, ştiu cum trebuie să lucreze sistemul, în general, şi fiecare angajat, în particular. În America nici nu reuşeşti să intri în biroul unui funcţionar, că deja cu zâmbet pe buze te întreabă: „Cu ce vă pot ajuta?” Aşa ar trebui să fie şi la noi. Trebuie schimbat sistemul, comportamentul şi mentalitatea. Este dificil, dar nu imposibil”, dă asigurări Alexandra Can.

8. Să facem lucruri bune

Chiar dacă demult nu mai deţine nicio funcţie publică, Alexandra Can continuă să fie luată în consideraţie, iar punctul său de vedere să fie apreciat. „Întotdeauna, m-am simţit respectată, m-au chemat, m-au întrebat şi am participat cu plăcere la discuţiile în jurul problemelor economice şi sociale ale ţării”, spune ea. Acum nu-şi propune să devină din nou funcţionar public, în acelaşi timp însă, nu-şi doreşte să părăsească zona de acţiune. „Voi continua să spun adevărul fără frică, voi aduna în jurul meu oameni, îi voi influenţa ca să facem lucruri bune, să nu aşteptăm să le facă alţii pentru noi, să nu stăm cu mâna întinsă sau la cheremul străinilor”, afirmă Alexandra Can.

9. Vrea să lase o urmă

Pe lângă activitatea de director la Artima, Alexandra Can este implicată activ în multe activităţi de voluntariat. Este preşedinta Patronatului din Industria Uşoară APIUS, membră a Clubului Rotary International din Chişinău, a Clubului Timpul, participă la Programul de Lidearship în cadrul CEED şi multe alte proiecte educaţionale, unde încearcă să transmită experienţa acumulată tinerei generaţii. „Desfăşor o mulţime de acţiuni de voluntariat care îmi produc plăcere atunci când văd că tânăra generaţie se arată interesată. Cel mai mult mă tem să nu iau cu mine tot ce am acumulat în această viaţă. De aceea vreau să las în urmă măcar ceva din experienţa mea”, spune Alexandra Can.

10. Acelaşi drum

Regretă multe, pentru că, spune ea, întotdeauna a fost loc pentru mai bine. Ar fi mers pe acelaşi drum, dar având experienţa de acum, este sigură că ar fi făcut mult mai mult. Alexandra Can nu se lasă niciodată învinsă, este optimistă, sigură de sine şi, cel mai important, reuşeşte să-i „molipsească” pe toţi cei cu care interacţionează de energia sa debordantă, de dorinţa de a înfrunta dificultăţile şi de a ieşi mereu învingători.■