Mie, la rândul meu, mi-a trebuit foarte multă diplomaţie ca să prezint lucrurile din Moldova într-o lumină cât de cât favorabilă. Bineînţeles că le-am vorbit despre solul mănos, roadele bogate, despre podgorii şi industria vinificatoare. Şi-au amintit cu plăcere de divinul „Belii Aist”. Totuşi, informaţi fiind, s-au interesat ce facem cu producţia acum când Rusia ne-a interzis exporturile, iar piaţa europeană este suprasaturată şi nu e atât de simplu de cucerit. „Cu ce vă menţineţi, de unde vă vin banii?”, m-au întrebat ei nedumeriţi.

Într-adevăr, de unde ne vin banii? Conform statisticilor, Moldova a înregistrat o creştere economică de aproape 5% în primul trimestru al anului curent. Indicatorul trezeşte nedumerire în condiţiile în care, în această perioadă, exporturile au scăzut cu peste 14%, importurile cu aproximativ 20%, iar scăderea de peste 23% a remitenţelor a îngrozit întreaga societate.

Pe linia de plutire. Până când?

Aceleaşi statistici arată că am înregistrat creştere graţie operaţiunilor din sistemul financiar-bancar. Mult blamatul în ultimul timp sector financiar-bancar ne mai ţine pe linia de plutire. Zic „ne mai ţine” pentru că evoluţiile recente din domeniu la capitolul reglementare mă duc la gândul că, dacă o ţinem tot aşa, doar cu măsuri austere financiare fără impulsionare economică, atunci foarte curând am putea înregistra indicatori negativi.

De la începutul anului curent, Banca Naţională a majorat cu 16 puncte procentuale rata de politică monetară, care a atins nivelul de 19,5%, depăşind până şi nivelul de 18,5% stabilit în anul de criză 2008 (nu mai spun că în anul 1998, când toată regiunea s-a confruntat cu o criză economică profundă, rata de bază s-a majorat de la 8% până la doar 15%). Concomitent, rata rezervelor minime obligatorii la resursele în lei moldoveneşti s-a majorat cu 21 de puncte procentuale până la 35%, astfel spărgând orice recorduri existente până acum.

Scopul declarat al acestor măsuri de austeritate este „ancorarea anticipaţiilor inflaţioniste în contextul readucerii şi menţinerii ratei inflaţiei în proximitatea ţintei de 5,0%, cu o posibilă deviere de ±1.5 puncte procentuale”. Spus într-un limbaj mai simplu, aceasta înseamnă că pentru a ţine inflaţia în frâu, BNM majorează rata de bază şi norma rezervelor obligatorii, astfel reducând puterea de cumpărare, deoarece creditele sunt mai scumpe, şi obligând, în acelaşi timp, băncile să dea mai puţini bani. În această situaţie, teoretic cel puţin, scade cererea, se micşorează preţurile şi inflaţia e ţinută sub control.

Rata inflaţiei: reală sau artificială?

Nobil scop în aparenţă. Dar mă întreb la ce ne serveşte o rată a inflaţiei de 5% în condiţiile în care există riscul ca măsurile de austeritate impuse băncilor să doboare completamente ceea ce a mai rămas din economia Moldovei. La ce ne serveşte o inflaţie menţinută artificial, cu atât mai mult că nici chiar aşa nu o putem ţine în frâu? În luna august aceasta a depăşit uşor 12%.

Nu este nici un secret pentru nimeni că bună, rea, aşa cum a fost, economia s-a menţinut graţie creditării, în condiţiile în care prea puţine remitenţe ajung să fie investite în dezvoltarea acesteia. Marea majoritate a întreprinderilor, fie ele micro sau mari, se menţin şi se dezvoltă în baza creditelor. Orice manager înţelept e conştient că dezvoltarea necesită investiţii indiferent de forma acestora, important e să fie rentabile.

În contextul politicii tot mai austere a BNM, volens-nolens te întrebi: în ce măsură companiile vor mai fi în stare să restituie creditele, dobânda pentru care va depăşi 19,5%, după ce la începutul anului curent achitau o dobândă de aproximativ 13%? Pe de altă parte, în ce măsură băncile vor fi dispuse să mai crediteze şi pe cine, dat fiind că din cei 100 de lei atraşi sub formă de depozite, vor fi obligate să depună 35 de lei sub formă de rezerve obligatorii, comparativ cu 14 lei la începutul anului curent? Mai mult ca atât, de ce să-ţi asumi riscuri enorme prin creditarea unor companii ce activează într-un cadru economic absolut imprevizibil, când îţi este mult mai convenabil să iei certificate ale Băncii Naţionale cu o rată de 19,5%?


Evident, că nici o bancă nu va recurge la această măsură extremală. Vor continua să folosească toate instrumentele disponibile, inclusiv hârtiile de valoare şi creditarea. Altfel ar însemna să-şi piardă clienţii. Or, menţinerea clienţilor este garantul existenţei şi competitivităţii băncii. În plus, misiunea de bază a oricărei bănci care se respectă este să contribuie la dezvoltarea economiei reale, şi nu doar să investească în hârtii de valoare.

Totuşi, este clar că băncile vor fi mult mai vigilente, condiţiile de acordare a creditelor vor fi înăsprite, iar volumul acestora micşorat. Dar întrebarea este până când băncile îşi vor permite luxul de a activa în astfel de condiţii şi încotro ne va duce politica actuală. Mai mult ca atât, cine va mai fi dispus să ia credite în lei la o rată exorbitantă?
În pofida scăderii remitenţelor, micşorării semnificative a capacităţii de creditare şi descreşterii puterii de cumpărare, ne-am pomenit în luna august curent cu o rată a inflaţiei de peste 12%.

Impactul dolarizării

De ce? Pentru că inflaţia în RM depinde preponderent de cursul valutar şi, respectiv, de volatilitatea acestuia. La rândul său, rata de schimb valutar se stabileşte în funcţie de raportul dintre cerere şi oferta de valută. Oferta de valută provine din export (indicator în scădere), din remitenţe (indicator în scădere), din investiţii străine (indicator în scădere) şi asistenţă externă (practic inexistentă în ultimul timp).

Şi aici apare întrebarea: dacă continuăm aceeaşi politică, unde ajungem? La o inflaţie galopantă şi o economie inexistentă? Impresia e că ne punem singuri laţul în jurul gâtului şi o facem cu zâmbetul pe faţă.

Bancheri de top susţin că sistemul trece printr-o perioadă fără precedent şi că anul 2016 va fi unul chiar poate mai dificil ca actualul. Profitul de bază nu mai provine din spread (diferenţa dintre dobânzile pentru credite şi cele pentru depozite), ci din ratele de schimb valutar. Această situaţie nu poate continua la nesfârşit, zic ei.

Cu toate acestea, dânşii recunosc că problema nu constă neapărat în instrumentele financiare aplicate de Banca Naţională. Din contra, ei susţin că instrumentele la care a recurs BNM funcţionează şi au reuşit să stabilizeze cât de cât situaţia. Problema e că instrumentele economice, de care este responsabil Guvernul, nu doar că nu funcţionează, sunt practic inexistente.

În condiţiile în care situaţia economică a degenerat, sectorul business, pentru a se asigura, a preferat „dolarizarea”. Aruncă pe piaţa valutară leii şi îşi păstrează economiile în valută străină. Cum preţul acesteia este în creştere, ei au siguranţa câştigului. O astfel de poziţie nu face decât să menţină situaţia existentă sau chiar să o înrăutăţească.

Aşa stând lucrurile, este clar că avem nevoie ca de aer de o învigorare economică - de exporturi, importuri, de investiţii, dar şi remitenţe în creştere. BNM nu poate contribui decât cu foarte puţin în această direcţie. Este necesar un echilibru, o convergenţă a instrumentelor financiare şi economice pentru ca BNM să-şi permită relaxarea politicii monetare. E necesară o creştere economică reală şi nu doar statistică pentru a convinge atât persoanele fizice cât şi pe cele juridice să redevină jucători economici şi nu doar valutari.

Cu siguranţă am ajuns la un punct în care reformele despre care se tot vorbeşte trebuie duse până la capăt, astfel încât să avem o economie care să dicteze inflaţia şi nu o inflaţie de dragul căreia distrugem ceea ce mai numim încă economie.