Alegerile pentru autorităţile locale de modelul anului 2007 reprezintă acel caz rar în care rezultatele nu au evidenţiat lideri şi outsideri clari. Înainte de scrutin, era un favorit evident – Partidul Comuniştilor (PCRM). Şi erau partide de opoziţie, inclusiv Partidul Popular Creştin Democrat (PPCD) şi Partidul Liberal, aproape necunoscut.

După alegeri, comuniştii şi-aupierdut aspectul de favoriţi incontestabili. Chiar dacă ei nu au pierdut alegerile locale, în mod univoc, nu le-au cîştigat. Aveau la ce se gîndi şi trage concluzii. Partidul care pe parcursul a două mandate consecutiv a cîştigat alegerile parlamentare, care dispune de posibilităţi administrative, media şi financiare nelimitate ca să nu scape puterea din mîini nici a treia oară.

Partidul Popular Creştin Democrat a avut la alegerile locale o prestaţie peste aşteptările observatorilor politici, dovedind o dată în plus că PPCD şi liderul său, Iurie Roşca, ştiu să depăşească situaţiile cele mai dificile, păstrîndu-şi electoratul.

Pentru Partidul Liberal aceste alegeri au fost o oră astrală. El a înregistrat al doilea rezultat după numărul de mandate în Consiliul Municipal Chişinău, iar reprezentantul său, Dorin Chirtoacă, a devenit primar de Chişinău. Este un rezultat mai mult decît important pentru o formaţiune politică care pînă atunci nu numai că nu a trecut niciodată în Parlament, dar nici măcar nu a avut reprezentanţi în autorităţile din teritorii.

Celelalte partide – de orientare social-democrată şi liberală într-un sens, au confirmat presupunerile că au un electorat anumit, dar mai au la ce lucra.  Şi ei au început să lucreze. Ca rezultat – apariţia Partidului Liberal Democrat cu liderul carismatic Vlad Filat. Partidul Democrat, care a pierdut o parte din membri şi din resursă, a încercat să compenseze pierderile prin „absorbţia” Partidului Social Liberal.

Se ştie bine că procesul de edificare partinică şi „restructurare” a vieţii de partid nu s-a sfîrşit aici. Şi în tabăra liberalilor, şi la social-democraţi continuă negocierile active în privinţa unirii eforturilor şi pregătirii cît mai bune de alegerile parlamentare. Mai înainte, am fi putut să spunem „negocierile de constituire a coaliţiilor”, pe cînd acum nu avem prilejul să vorbim astfel.

Partidul Comuniştilor, de guvernămînt, simţind pericolul care vine din partea partidelor mici, care ar putea să acceadă în Parlament, a anulat decizia de reducere a pragului electoral, adoptată după alegerile din 2005. Nu numai că «punctul de promovare» a fost majorat de la patru pînă la şase procente, dar s-a mai interzis şi constituirea de blocuri politice. Pe de o parte, aceasta sporeşte şansele „partidului de guvernămînt”, dar pe de altă parte – impune partidele de opoziţie să se unească.

Datorită acestui fapt, nu e exclus că, în timpul apropiat, Partidul Popular Republican, condus de Nicolae Andronic, va adera la Alianţa „Moldova Noastră”. Partidul Social Democrat şi Partidul Democrat poartă negocieri active. Liberalii caută să se înţeleagă, dar asocierea abia de este posibilă, pentru că ambiţiile lui Vlad Filat, Mihai Ghimpu şi ale Vitaliei Pavlicenco sînt o barieră considerabilă în procesul de  unire a liberalilor într-un singur partid.

Precum şi era de aşteptat, comuniştii au demarat pregătirile cele mai active de alegeri. În primul rînd, precum s-a menţionat mai sus, ei au posibilităţi nelimitate în toate privinţele ca să prelucreze consecvent electoratul. În al doilea rînd, ei au ce pierde (de asemenea, în toate privinţele).

Partidul Comuniştilor şi-a revenit relativ rapid după şocul alegerilor pentru autorităţile locale. Chiar dacă nu se poate spune despre înfrîngere în anul 2007, rezultatele scrutinului au fost un şoc pentru comunişti, dar care au servit şi ca un doping bun pentru o activitate mai intensă.  Acest lucru a devenit evident în luna martie, la congresul ordinar al Partidului Comuniştilor.  Anume după congres a urmat schimbarea Guvernului – cu scopul pregătirii cît mai bune de alegerile din 2009.

Pe lîngă remanierile de cadre, s-au produs modificări în strategia şi tactica partidului de guvernămînt. Fără să se renunţe formal la obiectivul strategic de integrare europeană, politica externă a fost reorientată iarăşi (pentru a cîta oară!) spre Rusia. Autorităţile moldovene au înţeles că pînă la integrarea în UE mai este tot atît de departe ca pînă la Lună, iar alegerile trebuie cîştigate peste un an. Fără să aştepte semnarea unui nou acord politic cu Uniunea Europeană, Preşedintele Vladimir Voronin şi Guvernul nou-vechi poartă negocieri la Bruxelles, dar caută să se înţeleagă şi cu Moscova.

Comuniştii au tras învăţăminte nu numai din alegerile din anul 2007, dar şi din cele din  2005. De fiecare dată, înrăutăţirea relaţiilor cu Rusia a afectat rezultatele PCRM. Astfel, la alegerile din 2009, comuniştii vor  rezolva o sarcină triplă: vor încerca să dovedească Occidentului că nu prea sînt comunişti şi pledează pentru integrarea europeană; vor demonstra Rusiei că Moldova vrea să păstreze neutralitatea, nu va adera la NATO şi este indiferentă faţă de Uniunea Europeană; şi, în final, va stabili cu toţi relaţii echilibrate şi, dacă nu va reuşi să obţină asistenţă, să obţină ca la alegeri forţe din exterior să nu împiedice actuala guvernare. În acest sens, e de aşteptat că în viitorul apropiat vor fi întreprinse eforturi pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Ucraina, şi, în măsura posibilităţilor, cu România.

Autorităţile moldovene mizează foarte mult pe ajutorul Rusiei în rezolvarea problemei transnistrene. Soluţionarea acestei probleme ar fi o mişcare electorală extrem de puternică a comuniştilor pe plan de politică internă. Acesta ar putea aduce un plus de dividende, dar şi, în anumite împrejurări, ar permite desfăşurarea alegerilor înainte de termen, cînd oponenţii încă nu vor fi pregătiţi. Dar, după cîţiva paşi hotărîţi şi întrevederea personală cu oponentul înverşunat, Igor Smirnov, se pare că s-au spulberat ultimele iluzii ale lui Vladimir Voronin privind rezolvarea problemei în termenele trasate de el.

Problema transnistreană acum a trecut iarăşi pe planul secund, iar autorităţile caută noi „argumente” pentru alegători. Comuniştii critică activ autorităţile din localităţile în care în 2007 au fost siliţi să treacă în opoziţie. Ei îi atenţionează pe alegători asupra neajunsurilor oponenţilor politici, sperînd, pentru sine, să corecteze situaţia în anul 2009.

În paralel, comuniştii clatină coaliţiile democratice, constituite în multe raioane, dovedind electoratului că este mai bine să dea preferinţă unui singur partid puternic decît să mizeze pe capacitatea de cooperare a mai multor forţe. Comuniştii au reuşit să realizeze deja acest plan în cîteva raioane. Ultimul lor succes semnificativ este demiterea lui Mihai Ghimpu din funcţia de preşedinte al Consiliului Municipal Chişinău şi destrămarea coaliţiei democratice majoritare.

Nu se ştie cu ce se va încheia tot scandalul din Consiliul Municipal, dar este puţin probabil să fie în beneficiul Partidului Liberal, devenit o forţă politică serioasă la Chişinău. Avînd în vedere numărul alegătorilor din capitală, comuniştii trebuie să ia măsuri pentru a minimaliza influenţa primarului Chirtoacă, a lui Mihai Ghimpu şi a partidului acestora. Preşedintele Vladimir Voronin a lăsat să se înţeleagă că nu s-ar opune organizării la Chişinău a unui referendum de revocare a lui  Dorin Chirtoacă din funcţia de primar. Deşi, pe de altă parte, el înţelege că un eventual eşec al unui atare plebiscit ar lovi ca un bumerang în Partidul Comuniştilor. Şi ar agrava situaţia şi aşa de neinvidiat a partidului de guvernămînt la Chişinău înainte de alegerile parlamentare. În plus, există o opinie potrivit căreia orice acţiuni ale comuniştilor împotriva lui Chirtoacă favorizează creşterea ratingului celui din urmă.

Cu carisma care îi este proprie, Vladimir Voronin i-a enumerat deja pe eventualii parteneri din viitoarea coaliţie, care ar putea fi constituită după anul  2009. Aceştia sînt  Partidul Popular Creştin Democrat şi Partidul Democrat, despre care şeful statului a spus că sînt „partide serioase”, care pot fi votate. Nu este tocmai clar cui i-a fost adresat acest apel, întrucît alegătorii lui Voronin vor vota pentru PCRM, iar oponenţii lui abia de vor da ascultare acestui sfat.

Este cert că comuniştii vor trebui să formeze coaliţii în anul 2009 ca să aleagă Preşedintele ţării şi să formeze Guvernul. Viitorii parteneri au fost definiţi de pe acum, dar şansele lor de accedere în Parlament mai rămîn încă sub semnul întrebării.

PPCD, care a reîncercat să devină anticomunist după alegerile din 2007, a renunţat la această intenţie. Imediat cum Procuratura Generală a reluat dosarul privind dispariţia misterioasă a deputatului Vlad Cubreacov, în anul  2002, PPCD a abandonat cu desăvîrşire criticele la adresa autorităţilor. Şi ancheta a fost îngheţată iarăşi – pînă la un moment mai potrivit. Se presupune că un atare moment ar putea să survină înainte de alegerile din 2009 (sau după). Dar poate că şi nu, totul depinde de comportamentul lui Iurie Roşca şi tovarăşii lui de partid.

Accederea Partidului Democrat în Parlament, de asemenea, este sub un mare semn de întrebare. Partidul lui Dumitru Diacov a suportat pierderi serioase după plecarea lui Vlad Filat şi acum caută să găsească adepţi noi. Partidul Democrat ar putea să repete rezultatul din anul 2001, cînd nu i-au ajuns cîteva zecimi de procent ca să ajungă în Legislativ.   Cu singura diferenţă că atunci Partidul Democrat vota pentru ridicarea pragului electoral pînă la şase procente, iar acum – împotrivă.

Acum, este evident că în Parlament trec Partidul Comuniştilor şi Alianţa „Moldova Noastră”. Partidul Liberal Democrat şi Partidul Democrat sînt aproape de aceasta. Dar a mai rămas încă destul de mult timp pentru ca distribuţia forţelor să se schimbe. Toţi au posibilităţi să-şi întărească poziţiile, dar şi să le slăbească.

Toate acţiunile partidelor politice în perioada viitoare vor avea un caracter electoral pronunţat. De reuşita acestor acţiuni va depinde, în mare măsură, şi succesul la alegeri. Dacă e să credem rezultatelor sondajelor de opinie, care nu merită încredere în Moldova, dar care arată că 42 la sută dintre alegători încă nu s-au determinat cu cine să voteze, pentru politicieni fiecare zi este mai scumpă ca aurul.