Istoria Japoniei cunoaşte numeroase războaie şi năpaste, taifunuri şi seisme. Japonezii au participat la primul şi la cel de-al doilea războaie mondiale, din care nu au ieşit învingători. Au pierdut teritoriu, milioane de vieţi omeneşti, au fost supuşi bombardamentului atomic.  
 
Pînă la mijlocul secolului al 19-lea,  Japonia rămînea o ţară închisă lumii exterioare. Toţi veneticii erau întîmpinaţi aici cu foc şi spadă, şi li se cerea, nu întotdeauna amabil, să nu încalce tradiţiile orientale şi să nu intervină în drumul de dezvoltare ales.

Totuşi, civilizaţia a învins tradiţiile – de la mijlocul secolului al 19-lea, ţara nu mai este guvernată de shoguni şi samurai.  Ţara s-a deschis în faţa străinilor, împăratul a rămas doar un simbol cu împuterniciri foarte limitate, a fost instituit un sistem de guvernare pe deplin democratic, bazat pe pluripartitismul real. Dar ţara, aidoma japonezelor nenumeroase care preferă kimono-ul naţional rochiilor moderne, continuă să urmeze o cale de dezvoltare specifică.

Această cale a transformat-o în una dintre ţările cel mai bine dezvoltate şi cu cele mai performante tehnologii, cu un nivel de industrializare şi computerizare care copleşeşte imaginaţia. În Japonia, te convingi la fiecare pas cît de bine gîndit şi de funcţional este sistemul creat – fie în transportul public, la gară, în magazine sau muzee. Poţi povesti la infinit despre japonezii care nu întîrzie nicăieri niciodată, despre roboţii de la uzina „Toyota” şi… cerem scuze, despre sistemul de încălzire a closetelor.

De fiecare dată cînd, văzînd o nouă minune a tehnicii, eu, din obişnuinţă, o comparam cu ceea ce se face la noi, îmi puneam întrebarea firească: de ce la noi nu e la fel, cărui fapt se datorează succesele atît de impresionante ale japonezilor?

Profesorul Sigheki Hakamada, cunoscut în Japonia şi în fosta URSS, mi-a răspuns parţial la întrebare. Aşezîndu-ne comod în biroul ticsit cu cărţi de la universitatea creştină „Aoiama Gakuin”, discutam despre situaţia din spaţiul postsovietic, despre relaţiile moldo-japoneze. Involuntar, am început să facem analogii între Japonia şi Moldova. De altfel, e amuzant doar la prima vedere. Japonia, ca şi Moldova, nu are resurse energetice, nu are zăcăminte utile, după război  Japonia le-a pornit pe toate de la zero – aproape ca şi Moldova după destrămarea URSS. Singura deosebire pe care am remarcat-o este că Moldova nu are ieşire la mare, pe cînd Japonia este un stat insular, spălat de apele Oceanului Pacific. Or, aceasta oferă nu numai avantaje, dar şi atrage dezavantaje – ţara a trebuit să investească în repetate rînduri miliarde de yeni în remedierea consecinţelor taifunurilor şi ale seismelor devastatoare.

Sigheki HAKAMADA: Dumnezeu a răsplătit Japonia prin faptul că nu i-a dat resurse naturale mari. Pentru aceasta ar fi cazul să-i mulţumim. Noi le-am obţinut pe toate datorită organizării, disciplinei şi hărniciei. Japonezii nu au cumpărat niciodată maşini scumpe şi case mari, s-au limitat mereu la minimul necesar, dar au investit în afacere. Şi, chiar dacă au înregistrat succes, continuă să lucreze neostenit. Acesta este tot secretul minunii japoneze. 

Zîmbind şiret, Sigheki-san menţionează că „bogăţiile naturale nasc lene şi corupţie”, iar cei care mizează doar pe mila naturii riscă să rămînă la oala spartă.

Ascultîndu-l pe profesor, mă gîndeam la conaţionalii mei, care părăsesc Moldova în căutarea unui trai mai bun. Ei nu mai cred nici în puterile proprii, nici în ţară, nici în autorităţile acesteia. Mi-am adus aminte de nenumăratele afirmaţii ale Preşedintelui Vladimir Voronin că „în pămîntul nostru nu este tabelul lui Mendeleev”, dar sînt soluri fertile şi … un popor harnic. După scurta cunoştinţă cu Japonia, mi-au venit îndoieli mari în privinţa hărniciei poporului moldovenesc. Pentru că indiferent dacă muncesc pentru stat sau pentru business-ul privat, mii de conaţionali se prefac că muncesc din considerentul că „şi stăpînul se face că plăteşte”.  Atunci cînd un atare lucrător pleacă în concediu, poate să treacă o lună şi nimeni nu îi va observa absenţa.

În Japonia este altfel. Fireşte, există concedii. Şi în Codul Muncii al lor, scrie cu ieroglife, negru pe alb, că angajatul are dreptul la concediu anual cu un termen de … pînă la două săptămîni. Totodată, nici unui angajat normal, oriunde ar lucra, nu îi trece prin cap să plece în concediu pe două săptămîni. Cu atît mai mult – să meargă în călătorie undeva în Europa. Poate face băi de soare în două-trei zile de odihnă, pe malul Oceanului Pacific sau la o piscină din suburbia Tokio. Se poate odihni, tot de vreo două ori pe an cîte două-trei zile, după necesitate. Mai mult – doar în cazuri excepţionale, dacă copii sînt bolnavi sau părinţii sînt pe patul de moarte. Îngrijirea de bătrîni este o datorie sfîntă. Alte variante de concediu sînt aproape excluse.  

Atunci cînd eu povesteam despre concediile sau zilele de odihnă de la noi, de Revelion, Paşti şi sărbătorile de mai, eram privit cu nedumerire. Pentru că japonezii nu pot pricepe cine va îndeplini lucrul tău atît cît vei fi absent şi de ce după două-trei  săptămîni de „absenţă nemotivată” de la lucru (în acest caz, cuvîntul „concediu” e nepotrivit pentru ei) lucrătorul nu este lipsit de locul său de muncă?!

În Japonia, toţi ţin la locul de muncă şi să tem să-l piardă. Să rămîi fără serviciu, mai ales, pentru bărbat, este aproape o catastrofă. De regulă, ajunşi într-o astfel de situaţie, bărbaţii (iar în ultima vreme şi femeile) sînt nevoiţi să se angajeze temporar ca taximetrişti. La firmele care prestează servicii de taximetru, locuri de muncă sînt aproape mereu. Ţi-ai pus mănuşi albe, roteşti volanul şi cauţi o muncă mai prestigioasă. În plus, clienţii ocolesc un asemenea taximetrist, pentru că acesta nu cunoaşte drumurile, se orientează în oraş exclusiv după sistemul de navigare şi risipeşte timpul preţios al pasagerilor. (O poveste separată este despre cum eu le explicam japonezilor că în ţara noastră „deocamdată” nu există sistem de navigare pentru automobilişti. Ei nu puteau înţelege acest lucru şi mă priveau cu respect pe mine, jurnalist şi conducător, care poate merge fără navigare nu numai prin tot Chişinăul, dar şi prin întreaga ţară.   Nu le trecea prin cap că în Moldova sînt mult mai puţini kilometri de drum decît în vreo prefectură a Japoniei   (calitatea drumurilor nici nu se compară)…

Fireşte, Japonia contemporană nu este Japonia închisă a secolului al 18-lea, pe care o cunoaştem din filmele despre seguni şi samurai. Ţara şi-a schimbat chipul. Japonia, care nu are vecini pe uscat în virtutea evenimentelor istorice, are relaţii nu tocmai simple cu vecinii despărţiţi de statul insular prin apele Oceanului Pacific – Rusia, China, Coreea de Sud. Dar Tokio face totul ca să stabilească relaţii cu aceste şi cu alte ţări (inclusiv Moldova, vizita ministrului Afacerilor Externe, Andrei Stratan, a avut loc la sfîrşitul lunii ianuarie la iniţiativa părţii japoneze). Japonezii au înţeles mai devreme decît alţii că globalizarea este inevitabilă şi caută să dirijeze acest proces, să nu îl lase să se deruleze de la sine.

Totuşi, ţara a fost supusă deja influenţelor occidentale – s-a schimbat îmbrăcămintea, bucatele, forma de comportament. Mi s-a povestit cu indignare că japonezele tinere (şi ar trebui să recunoaştem – simpatice) se pot farda şi mînca obraznic în trenul electric, bunăoară.  Pînă nu demult, era un lucru greu de imaginat, pentru că toate trebuiau să fie foarte intime şi să etalezi înseamnă să te contrapui culturii japoneze.

Cum ar fi nefiresc, bunăoară, să vorbeşti la telefonul mobil în transportul public. Atunci cînd am întrebat de ce japonezii aproape că nu vorbesc la mobil, ei mi-au explicat că acesta este destinat pentru oficiu, nu pentru public. Japonezii pot rezolva la telefon problemele la serviciu şi nu obişnuiesc să discute despre nimicuri în prezenţa altor persoane. Dacă cineva  va porni să vorbească la telefon în trenul electric, el va fi privit aşa de parcă nu vorbeşte, ci fumează.

Cît priveşte alimentele, japonezii sînt departe de americanii despre care cunoscutul satiric Mihail Zadornov spune că „au construit pretutindeni staţii de consumat alimente”. Japonezii pot servi un dejun modest din tartine (pîinea, de regulă, se coace pe drojdii naturale în brutăria casnică). Sînt foarte grijulii şi selectivi faţă de mesele de la prînz şi cină, produsele alimentare trebuie să fie ecologice, peştele să nu fie congelat, semifabricatele – fără coloranţi şi conservanţi. În fond, producătorii trebuie să fie cunoscuţi, iar furnizorii – verificaţi. Aşa că japonezii foarte rar cumpără produse alimentare din supermarket-uri. Le comandă prin intermediul cooperativelor specializate. S-ar putea să-i coste mai scump, dar japonezii nu obişnuiesc să se tocmească atunci cînd e vorba de sănătate…

Cînd am aflat aceasta, m-am gîndit la vinificatorii moldoveni care visează să cucerească piaţa niponă (de dorit, împreună cu cea chineză). Le va fi foarte greu, pentru că este o cale foarte anevoioasă pentru producătorii puţin cunoscuţi. Homa Masato, preşedintele Societăţii de prietenie a Japoniei cu Ucraina şi Moldova, se ocupă activ de promovarea produselor combinatului „Mileştii Mici”, dar succesul depinde nu doar de el. Şi producătorii trebuie să-şi manifeste hotărîrea sau, dacă vreţi – spiritul de samurai. Altfel, nu mai văd succesul.

… Tot Hakamada-san mi-a vorbit şi de spiritul de samurai. Atunci cînd l-am întrebat despre perspectivele forţelor de dreapta din Rusia, printre ai căror lideri se numără sora lui, Irina, profesorul a căzut pe gînduri, pe o clipă. 

„Acum, vîntul bate în Rusia împotriva democraţilor. Irina are trei variante. Prima – să se vîndă. A doua – să formeze o opoziţie dură. A treia – să privească înapoi şi să meargă mai departe. Deocamdată, ea priveşte în jur. Ea este femeie, dar are şi ea spiritul de samurai”, a conchis Sigheki Hakamada.

Şi m-am gîndit; spiritual de samurai ajută în toate. Japonezii au dovedit-o lumii întregi. Avem ce învăţa de la ei.

Chişinău – Tokio